miercuri, 27 iulie 2016

Teroare, numele tău e shopping

      Am scăpat de două-trei ori singur la shopping și nu mi-a displăcut. Îmi ia cinci minute să umplu căruciorul în Kaufland. Îmi lua, mai precis. Cică nimic din ce cumpăr nu-i bun. Nu mă mai lasă solo my lovely wife și fac acum vreo două ceasuri, doar ca manipulant de cărucior. Nu mă amestec în achiziții, cu rare excepții, berea fiind aia stabilă. Bun, încarc și depun la loc pe raft două-trei sortimente de iaurturi, brânze, creme, paste și ce mai vreți voi, asist la analize organoleptice minuțioase și la lecturi interminabile de etichete, dar la casă ne prezentăm cu perfecțiunea întruchipată.

      Ceva e complet greșit! Mi-am dat seama la ultima partidă de cumpărături. Parcă mă uitam într-o oglindă privind fețele placide ale celorlalți bărbați. Chiar îmi scădea simțitor deprimarea numărând unul, doi, trei, șapte, zece triști ca mine, dar m-am oprit din observare când l-am zărit pe unul căscând atât de năprasnic în timp ce perechea lui efectua cercetări în rafturi, că cel puțin 15 minute mi-au trosnit și mie fălcile și cine știe pe câți i-am mai contaminat la rândul meu.

      Terminați cu prostiile, dragele mele! Bărbatul are în memoria lui atavică preistoria, când era the master of the shopping. Când Kauflandul se prezenta sub formă de codru în care n-avea timp de căscat, căci trebuia să-și încordeze toate simțurile, inteligența și mușchii ca să trântească pe masă un cerb, mistreț, bursuc, broască țestoasă etc. Pe vremea aia, merele pădurețe, bureții sau măcrișul pe care îl aduceau femeile, dacă scăpau, dintr-o eroare, singure la cumpărături, erau câh. Fiți feminine, dară, în toate cele, dar masculine la cumpărături. Măcar o dată pe an, pleaaase!

miercuri, 4 mai 2016

Comedia și melodrama din cârciuma lui Ion Boul

     Într-un drăguț orășel muncitoresc bănățean, în urmă cu vreo 15 ani era vreme de restriște. Oțelăria era în bună măsură deja rasă și partea viabilă avea nişte stăpâni italieni care, în cele din urmă, au tirat-o la timp pentru a scăpa de mama de bătaie pe care le-o cloceau localnicii, pe motiv că locurile de muncă se împuținau alert. Pe timpul ăla bărbații au descoperit, însă, arta de a trăi pe banii nevestelor, trimise în masă la îngrijit bătrâni prin Germania. Dacă ziua ți se făcea milă de ei, ascultându-i cum se vaietă că n-au unde munci, noaptea îți venea să-i sugușezi, pentru că dreaq mai putea să doarmă. Pe la ora două, chiuiau jucând pe mese. Blocul în care adăstam la cumnați avea birturi pe trei dintre laturi și cred că ar fi existat unul și pe a patra, dacă nu era lipită de alt bloc. 

     ”Băi, hai să bem o bere bună la Ion Boul”, îmi zice într-o zi ex-cumnatul. Mă arăt curios ce-i cu numele ăla de bar şi îmi spune chicotind că o să-mi dau seama singur. Cârciumioara poreclită ”La Ion Boul” era chiar la parterul blocului, aproape de intrare. Ion nu părea deloc bou, ba dimpotrivă, era un tip domnos, către 60 de ani. Privindu-i soția, însă, am priceput instantaneu. Nu numai că era trupeșă, dar avea un cap pătrățos, cu ochi mari și umezi și cu expresia aia blajină de rumegătoare, încât mi-am explicat subit supranumele localului. Mai avea și o coafură cam în genul lui Cristoiu pe vremea când i se zicea Ardei Umplut, dar vopsită roșcat-spălăcit și cu cârlionți, chestie care-i sporea aerul de bălțată românească. Ion Boul și consoarta aveau reale calități de cârciumari, cea mai remarcabilă fiind berea foarte bine păstrată și servită exact cât trebuie de rece. 

     În timp ce sorbeam prima halbă, realmente m-a impresionat talentul umoristic al unui bețiv care folosea inclusiv pantomima pentru a înveseli cinstita adunare. Chiar mă gândeam ce nasol e că prin Timișoara nu mai găsești astfel de animatori de cârciumi, când drept în fața mea se așază unul pântecos, care tot ofta din rărunchi. Începe a povesti cum trăiește el dintr-un amărât de ajutor social, că taică-său s-a dus nu demult, cu tot cu pensioara din care mai punea și el ceva în gură. Și istorisește, suspinând, cum a mers el pe jos în dimineața aia vreo șapte kilometri între două comune din zonă, economisind astfel un leu și cincizeci de bani, prețul biletului de tren. Și că în tinerețe mai putea pune osul, dar acuma are șpe beteșuguri și la inimă și la ficat și la încheieturi etc. Super melodramatic, doar că în timp ce povestea trăgea shoturi de câte o jumătate de halbă. Cam într-un sfert de ceas a turnat în el, suspinând că are o soartă grozav de amară, vreo patru halbe pe care cu iubire i le umplea doamna birtășiță și ceremonios i le servea Ion Boul.

duminică, 10 aprilie 2016

Despre sacrele și profanele materiale de construcție

     Mda, avem o dispută despre materialele preferate de Dumnezeu. Lemnul a fost folosit timp de veacuri de Biserică, pentru prăjit ereticii. Pe de altă parte, clericii de azi proclamă fără excepție că-i minune cerească orice cruce din secțiunea de buștean. Nici figura cu barbă de pe grătarul de mici, de tablă de felul său, nu-i de lepădat! Popa decretează că-i Mântuitorul în persoană, cine altcineva? Cel de Sus n-are nimic nici împotriva chirpiciului sau cărămizii arse, mai ales dacă în clădire plouă sau e igrasie. În momentele de grație divină, ăla care nu și-a reparat acoperișul se poate trezi cu un poster sacru, de regulă cu Hristos sau cu Maica Domnului și Pruncul.
     La frații de credință din Ucraina am putut vedea chiar și un sfânt termopan, cu efigia Fecioarei, purtat de preoți în fruntea unei impresionante procesiuni! În consecință, Dumnezeu e infinit de îngăduitor când vine vorba de materiale. Dacă Biserica a decretat treaba asta, cum îndrăznesc fraierii ăștia să cârâie? Ereticii naibii!

marți, 26 ianuarie 2016

Slăvirea marelui nimeni sau balamucul adus la perfecțiune

     Poza asta mi-a amintit subit de o chestie. Eram, laolaltă cu tot liceul și cu o sumedenie de alte școli din oraș, la filmări pentru megafestivalul zilei de naștere a boului. În Piața Operei, aproximativ în dreptul fântânii cu pești. În 87 sau 88, precis nu mai știu. Noi, elevii, formam grupuri compacte în galben, roșu sau albastru și trebuia să alergăm pe anumite poziții, la niște comenzi, astfel încât să apară scris gigantic ”Ceaușescu Pace”, ”Ceaușescu și Poporul” și altele de-astea. 

    În ziua filmării, toți smirnă, pe poziții, iar un nene cu megafon dădea indicații din fața catedralei, unde se cocoțase pe o schelă de lemn, să aibă o bună perspectivă. Începe ăla să zbiere că vine elicopterul cu cameramanul și să agităm eșarfele, ceea ce executăm. Când elicopterul a ajuns deasupra pieței, un nor de praf, dar și de pungi și hârtii s-a ridicat în aer. Era cam nașpa să inhalezi și praf, agitând o eșarfă, și să mai ții și ochii deschiși, ca să vezi pe unde tre să fugi la comandă. Deodată, ăla cu megafonul e apucat de isterie: ”Tovarășu cu sacoșele, părăsește imediat piața! Băăăi, pleacă de acolo, că se filmează!!!”. Nu departe de unde eram eu, observ un cetățean între două vârste care traversa tacticos piața cu niște sacoșe în ambele mâini. Mergea agale, îl durea în paișpe de toată scenografia. N-a apucat să ajungă în mijlocul pieței, că l-au placat doi haidamaci și l-au culcat sub un molid, într-o poziție în care nu putea fi prins de cameră. În mod clar, tipul plănuise să strice toată regia. În timp ce ăia îl țineau la pământ, zbiera din rărunchi că a cumpărat cartofi, pită și conserve și vrea să ajungă acasă și să-i ia dreaq de boi, cu filmarea lor cu tot. 

     Elicopterul continua să ridice nori de praf și noi ne fâțâiam de colo-colo, după planul învățat temeinic la repetiții. Totuși, cea mai suprarealistă fază n-a fost ce-a încercat omul cu sacoșele, pășind alene în mijlocul unui megaspectacol cretin. Bietul de el, sigur și-a luat-o urât pe coajă. Absurdul cel mai evident era că o țară întreagă - de voie, de nevoie - se închina la un gângav ca la un zeu.

vineri, 22 ianuarie 2016

Unii ”deviați” sunt mai normali decât credem noi

     Apropo de deviațiile de la normal, să vă spun o chestie trăită de băiatu’. Acum vreo 17 ani, așteptam tramvaiul în Piața Maria și în stație era un tip cu un comportament de nebun sadea. Înjura, zbierând, pe toată lumea din jur. Și-o băga în toți, fără menajamente. În stație eram vreo trei-patru, dar mulți oameni de pe ambele trotuare se opreau o secundă, minunându-se de diliman, apoi își continuau drumul. Eu mă uitam la el, de la câțiva metri distanță. Mă observă și se repede spre mine. Cu o uitătură cruntă - avea și privirea nițel descentrată - îmi urlă: ”Bă, pulă, ce te uiți așa, vrei să-ți fut una?”. ”Bă, eu nu prea le am cu bătaia, dar dacă îți place ție, poți să-mi fuți una”, îi zic eu. Ăsta, fără replică. După vreo jumătate de minut, îmi spune, dar zâmbind: ”Bă, tu nu ești băiat rău”. Chiar venea tramvaiul, am urcat amândoi, s-a ținut de mine și preț de două stații, până am coborât, și mi-a povestit că tatăl lui e un mare fizician, membru al Academiei, și că el a ajuns un bețiv care nu-i bun de nimic. Bun, până aici cu ce avem de-a face? Cu un dus de-acasă, ca mulți alții, mi-am zis eu atunci și vă ziceți și voi, desigur. 

     La câteva luni distanță, descopăr că ”deviatul” era un bun prieten cu George Lână, coleg cu mine la ziarul ”Timișoara” pe vremea aia. La niște băute într-un local frecventat de poeți, m-am împrietenit, cu timpul, cu băiatul care avusese chef să-mi modifice portretul, la prima întâlnire. Pâinea lui Dumnezeu tipul, pe nume Daniel Zăgănescu, mi-am dat seama cu vremea. Dar, mai întâi, l-am tras deoparte pe Gogu Lână și i-am povestit în ce context avusesem ”plăcerea” să-l cunosc pe Dan Zăgănescu. Când i-am zis că îi înjura crunt pe oamenii de pe stradă, am rămas perplex la replica lui Gogu: ”Scuză-mă, Tudore, dar are tot dreptul! Tipul e primul om care a strigat «Jos Ceaușescu!» în Piața Maria, la Revoluție”. Timișorenii știu cu toții, desigur, că Ion Monoran a oprit tramvaiele din Piața Maria, în 16 Decembrie. Simțise nevoia să rupă ”normalitatea” și a rupt-o. Dan Zăgănescu a fost primul care a strigat ”Jos Ceaușescu!”, dând cel mai precis sens posibil acelei ruperi de ”normalitate”. Și da, are tot dreptul să-și bage organul în toți ”normalii” care stau smirnă în fața anormalității. Să ne reprezentăm foarte clar: dacă eram toți ”normali”, nepoțelul lui ceașcă ne dădea și azi pachețelul de unt lunar, ne ținea la 15 grade în apartamente, ne lua lumina și ne băga la TV ode partidului și conducătorului, între 20 și 22 seara și ”Noapte bună!”.

marți, 3 noiembrie 2015

Rock versus ”cruciații” cu neuron unic, dar fix

     Nu-i cel mai plăcut lucru să-ți aperi gusturile. Nu-i normal, de fapt. Din păcate, în țara asta bolnavă, te poți simți nevoit. Dar nu mă apucam să scriu de nebun despre ce-i rockul și ce vrea el – chiar, vrea oarece, ca un țel programatic al întregii mișcări? – dacă tinerii ăia arși de vii n-ar fi fost atacați doar pentru că erau la un concert de gen. S-a suprapus și Halloween-ul, alt cal de bătaie al moraliștilor (plini de praf, în mare parte), așa că tragedia a devenit ocazia perfectă pentru bigoți și încuiați de a aplauda ”pedeapsa cerească” pe care și-au primit-o băieții și fetele din clubul ăla nenorocit. Fără să mai conteze că oamenii consumau un suc sau o bere, nu sânge, și că nu se închinau lui Scaraoschi și nu-l miștocăreau nici un pic pe Dumnezeu. Erau la o cântare, atât. Aș paria că o mulțime de spectatori nici măcar nu erau fani ai genului, dar, fiind moca intrarea, și-au zis că-i o bună variantă de distracție. Morți, mutilați sau nevătămați, sunt făcuți la grămadă sataniști de neisprăviții ăștia care se cred mesagerii Domnului.

     Rockul a recepționat dintotdeauna atacuri sub centură dinspre tagma clericală. N-a scăpat de acuzații de satanism nici măcar Regele Elvis, ca să nu mai vorbim de Beatles, de Led Zeppelin și de marile trupe care le-au urmat. Rockerii, cu excepțiile de rigoare, nu prea s-au omorât cu firea în a se lua de religie sau de preoți. Au combătut adesea, însă, sistemele care încearcă să pună stavile în calea gândirii și exprimării (punk-rockul are o bilă albă de la mine, chiar dacă uneori a sărit pârleazul, pentru că a fost și este încă în linia întâi a bătăliei cu stupizii potentați), chestie care sigur nu le-a plăcut anumitor reprezentanți ai bisericilor, mai precis ălora din aripa încuiată. Probabil puternica aspirație spre libertate din acest gen muzical a iritat cel mai mult.

     E foarte adevărat, există adepți ai genului cu apetență spre păgânism, alții certați fățiș cu religia în general și cu creștinismul în particular, iar câțiva se proclamă chiar sataniști, fără pardon. Dar tot atât de real e și reversul medaliei: sunt o sumedenie de trupe de gen creștine, și să nu vă închipuiți că se limitează la mai melodicul pop-rock sau că se opresc la hard. White metal-ul în slujba lui Iisus aliniază toată paleta, de la clasicul heavy la subgenurile glam, thrash, speed și – ei bine, asta s-ar putea să-i șocheze pe habotnici – death metal-ul ăla întunecat, cu voce de balaur, dar proslăvindu-l pe Mântuitor prin câteva trupe din arie!

     Cum spuneam mai sus, însă, rockul cu tematică religioasă (sau anti) e doar tangențial în ansamblul fenomenului. Atunci de unde atâta ură împotriva muzicienilor și fanilor genului, promovată frenetic de anumiți prelați și de discipolii lor? Păi e simplu: tot ce nu încape în tiparele lor de oameni limitați spiritual e cel puțin dubios, dacă nu de-a dreptul malefic, mai ales când sunt și structural fanatici. Ăștia dacă află în treacăt că, ascultate invers, unele melodii rock ”aparent” inofensive conțin mesaje diavolești, credeți că verifică? Nuuu, devin marii ”cruciați” ai timpurilor noastre, că nu-i în firea lor să se întrebe ce om întreg la cap ascultă pe de-a-ndoaselea muzică sau orice altceva.

    Bine, măi medievalilor, că vă scapără neuronul să-i socotiți sfinți pe unii doar pentru că nu le-a putrezit cadavrul, dar nu vă dă prin cap să vă cereți iertare că ați stigmatizat niște tineri cu sufletul curat. Adrian Rugină sau Claudiu Petre, care au pierit salvându-și semenii, sunt mai creștini decât va fi neam de neamul vostru. Chiar nu-i important dacă au frecventat sau nu bisericile în care vă îmbrânciți voi la pupat moaște. Nu mai are mare relevanță, de fapt, nici că erau rockeri înfocați. Erau OAMENI.

miercuri, 19 noiembrie 2014

Nu-i chiar un fleac: gentlemanul a învins melteanul

     Din primele minute ale confruntării directe între cei doi prezidențiabili, numai cine n-a vrut nu a remarcat diferența de educație. Să ne amintim de momentul în care Klaus Iohannis, care primise cuvântul de la moderatorul emisiunii, l-a invitat pe Victor Ponta să termine ce are de spus: ”Poftiți, continuați-vă ideea!”. Poftim?! Nu am fost obișnuiți cu amabilități în confruntările electorale, ci cu vituperații mai mult sau mai puțin sterile și cu replici nevricoase între politicienii preopinenți, așa că acest gest, în fond unul firesc într-o societate civilizată, a surprins. Pe unii plăcut, pe alţii - îmi pare rău pentru ei - neplăcut. În mod normal, Ponta ar fi trebuit să spună ”mulțumesc” înainte să își reia discursul, dar ți-ai găsit! I-am avut față în față, până la urmă, pe gentleman și pe meltean, asta s-a văzut minut cu minut în ambele întâlniri televizate ale celor doi, iar un moment edificator este cel alăturat. E aproape ca o exorcizare secvența cu Ponta întrerupându-l ofticat pe conlocutor, iar acesta rugându-l respectuos, în mod repetat, să își aștepte rândul. Dar la cuviinciosul ”vă rog frumos”, candidatul PSD spumegă, i se umflă venele la gât, îl face ”stăpân de sclavi” și ”moșier” pe partenerul de dialog. Căci un mârlan pur-sânge doar astfel poate da replici, dacă nu-și găsește argumentele. Sau, mă rog, fițuicile...


    Apropo de argumente, pe undeva înțeleg lipsa mesajelor pozitive din campania PSD, căci efortul de a scoate în evidență calități la Ponta ar fi fost unul titanic. Așa că strategii lui au insistat obsesiv pe originea germană și non-apartenența adversarului la cultul ortotox, contrapuse mândriei de a fi român, ba chiar cu biblia ”dogmatic corectă” la purtător. Desigur, din capul locului primitivismul acestei propagande putea prinde doar la poporeanul cu un nivel de educație precar, cel care se îmbrâncește și zbiară la coadă la moaște. Sunt într-adevăr mulți cetățenii de acest tip, nu încape îndoială. S-a pus, așadar, miza pe prostime. Dar murdăriile aruncate în luptă au fost atât de mari, încât au trezit din adormire cealaltă parte a României, cea a bunei cuviințe și a respectului. Cum să nu reacționezi când, la fel cum își eticheta Iliescu adversarii încă din primele luni post-decembriste, ai lui Ponta, ”upgradați” cu de-alde Vadim și Dan Diaconescu, îl acuzau pe neamț că sfârtecă trupul țării. Că vinde copii. Că are conexiuni cu naziștii. Nu s-au sfiit să împartă icoane cu ”Votați Ponta!”. Nici să-și îndemne popii la predici electorale! Asta într-o Românie a anului 2014, la 25 de ani de la Revoluție! Pe mine chiar mă distrează copios că acum pesediștii dau vina pe rețeaua Facebook pentru că Ponta și-a mâncat papara și a plecat cu coada între picioare având cu peste un milion de voturi mai puțin decât neamțul. Măi, fârtaților, Facebook e o rețea de socializare, nicidecum un ”partid”. Și Ponta și pesediștii au avut acces exact la fel de liber la Facebook ca și adversarii lor. Dar, dacă și pe Facebook au preferat să propage dezinformări și lături (mesajele lor pozitive au fost extraordinar de puține), cine e de vină? Internetul e doar un mijloc de comunicare și, dacă mesajul credibil lipsește – cum a absentat, de altfel, și în aparițiile TV ale lui Ponta, în care a preferat, atunci când nu a fost obraznic sau isteric, să ne adoarmă citind cifre de pe niște hârtii – ba mai mult, când jignești inteligența și bunul simț al oamenilor, cum să câștigi?

    Ar putea să mi se obiecteze că insist pe un aspect prea puțin spre deloc băgat în seamă în analizele privind rezultatul votului în competiția pentru Cotroceni. Că buna cuviinţă versus mârlănie ar fi fost, în confruntare, doar un contrast de nuanță. Dar eu cred că este, de fapt, de substanţă. Iar faptul că gentlemanul a învins melteanul în lupta pentru Cotroceni mi se pare un câştig cu adevărat colosal pentru ţara asta.

P.S.: Dacă ar fi să-l caut pe Ponta printre personajele lui Caragiale, Domnul Goe ar fi primul care-mi vine în minte. Cred că nu numai mie... Sigur, omul are şi simptome de Farfuridi sau Brânzovenescu, afişează şi românismul lăcrimos al lui Caţavencu, a jucat şi rolul Conului Leonida (televizinile de casă ale lui Ponta au indus o adevărată psihoză în publicul lor necultivat pe această temă, ”eroul” lor dându-se lovit de petardele lui Băsescu, când de fapt nici nu trebuie să fii filozof ca să observi cine a ţinut frâiele puterii în ultimii doi ani şi jumătate, cu șef al guvernului şi al majorității parlamentare). Dar, să vezi dandana, nu-mi iese pasenţa când îl caut pe bürgermeisterul de Sibiu în opera lui Caragiale. O fi de bine, o fi de rău? Hmm...