Turism electoral pe faţă

Mare miting mare la Timişoara, în Parcul Rozelor. Dacă era după localnici, ar fi fost unul mititel, însă PD-L s-a mobilizat şi a folosit, după spusele foştilor mei colegi de la Agenda, „370 de autocare şi mai multe microbuze“, care au adus manifestanţi din Timiş şi din judeţele învecinate. În contextul ăsta, chiar mi-e milă de Băsescu, pentru că răguşeşte înfierând oligarhii, mogulii şi parlamenarii în faţa unei asistenţe care parcurge sute de kilometri pentru o mână de gologani şi ceva de-ale gurii. Aşa s-a întâmplat zilele trecute şi la Iaşi, unde s-au folosit „doar“ vreo 300 de autocare. Aşa a fost şi în perioada suspendării preşedintelui, când PD-L şi-a declinat responsabilitatea furnicărelii de autocare, pentru că era vorba despre un miting ilegal. Mi-e teamă că aşa va fi şi la alegeri, căci listele suplimentare deschid larg porţile turismului electoral. Vă e clar acum de ce Dan Nica a iritat atât de mult gruparea portocalie cu afirmaţia lui despre turismul cu autocarul programat pentru 22 noiembrie? Omul nu numise vreun partid, dar singurii care au reacţionat nevricos au fost Boc, Blaga şi ceilalţi acoliţi ai prezidentului...

Gata cu scrisul, hai să bocănim!

Iată-l pe prezident ieşind de bunăvoie la răspuns şi picând cu brio. La lecţia despre Neagoe Basarab, pe care îl plasează pe scaunul domniei cu fix un secol mai devreme. În consecinţă, mare dreptate are domnul preşedinte: absolut nimănui nu-i foloseşte să ştie că Neagoe Basarab a domnit între 1412 şi 1421! Colac peste pupăză, e criză mare de tineri care pot repara calculatoare. Bunăoară, iată, nimeni nu dă năvală să depaneze motorul Google al lui Traian Băsescu. L-ar feri să se mai facă de baftă în momentele solemne în care povăţuieşte dăscălimea s-o lase mai moale cu chestiile filosofice şi istorice. Zice că ăi mici pot găsi pe Google datele alea stufoase şi inutile cu care-i torturează profesorii. În visul de aur al conducătorului de vapor (cu accentul pe a), cei de la catedră ar trebui să le desluşească învăţăceilor tainele şurubăritului, ciocănitului şi, bineînţeles, ale destupării sticlelor, căci în aşa hal am ajuns, că nici tinichigii, nici ospătari ca lumea nu mai avem.

Totuşi, cred că cele mai mari confuzii prezidenţale în materie de istorie sunt plasarea guvernului Boc la început de veac XXI d.Hr. şi mai ales a lui însuşi ca şef de stat în aceeaşi perioadă. Băsescu ar fi fost un foarte bun şef de trib în cuaternar, când unul ca Boc i-ar fi prins tare bine pe post de servant şi când cutumele matriarhale le-ar fi rezervat automat locuri în elita societăţii unora ca Eba, Nuţi sau Ridzi. Cu alte cuvinte, vremea lor ar fi fost în epoca troglodiţilor, termen pe care nu vă chinuiţi să-l căutaţi pe Google, căci vă fac eu scurtătura asta. Pe timpul troglodiţilor nici dracu’ nu-i schingiuia pe copii cu materii greoaie, căci acea binecuvântată societate nu descoperise încă orori precum scrisul. În schimb, oamenii cavernelor, tipi practici, bocăneau cu diverse unelte. Adică făceau toată ziulica Boc, Boc, Boc!

Mersi de compasiune, domnu' Mondialu!

Se împlineşte fix un an de la prăbuşirea băncii Lehman Brothers, faliment urmat de o serie de colapsuri ale altor giganţi din piaţa financiară americană, pentru început, apoi şi de pe celelalte continente. Urmarea o ştim: criză financiară generalizată, apoi repercusiuni dramatice în economia reală, pe tot globul. Faptul cel mai trist din toată povestea este că pentru lăcomia paroxistică a unora de peste mări şi ţări plăteşte toată omenirea. Bunăoară, e de-a mirările că ţărişoara noastră n-a ajuns pe butuci din cauza duiumului de matrapazlâcuri ale gulerelor albe băştinaşe, ci pentru că nişte indivizi la fel de scrobiţi, dar de pe Wall Street, s-au jucat cu dinamita numită, pervers, produse financiare derivate (au produs derivă, nu glumă!).

Totuşi, ca să fim cinstiţi, şocul cel mai mare l-au avut americanii, dintr-un simplu motiv: ei credeau că de-alde Lehman Brothers, Bear Stearns şi alţi giganţi de soiul ăsta sunt nemuritori. Noi, românii, am fumat demult crahuri bancare în serie şi nici măcar o umbră de durere nu mai resimţim după defunctele Dacia Felix, Bancorex sau BancCoop. Dar, cum o nenorocire nu vine niciodată singură, de astă dată ne-am trezit nu doar cu economia decuplată de la perfuzii, ci şi cu nişte ciocli în loc de medicii care ar fi tebuit s-o trateze. Aşa se face că în timp ce bolnavul era cuprins de mari dureri de cap, inimă, plămâni, stomac, rinichi şi ficat, a primit o aspirină şi i s-a recomandat o plimbare. Logic, şeful spitalului (cioclul şef, în context) a decretat în cele din urmă că „România e muribundă“. Aşadar astăzi, la un an de la decesul Lehman Brothers, nu ne rămâne decât să ne ţinem propriul parastas. Unul la care dănţuieşte, la braţ cu preşedintele, Bercea Mondialu.

In memoriam Angela & Nicolae Lengher

„S-a dus zăpada albă de pe întinsul ţării/S-au dus zilele Babei şi nopţile vegherii“. Versurile astea de Alecsandri mi le-a recitat bunică-mea cu vreo două săptămâni în urmă, în timp ce făceam planton la căpătâiul ei. Am făcut ochii mari. Momentul poetic l-a avut după un atac cerebral care i-a adus prima spitalizare. Tratamentul ce a urmat i-a curmat crizele de hipertensiune, dar la cei aproape 88 de ani ai ei, bunica Angela era cu adevărat precum zăpada ce se topeşte. Din zi în zi mai slăbită, cu ţinerea de minte tot mai ferfeniţată, în cele din urmă ţintuită la pat şi rezumându-se adesea la exprimări monosilabice. Uneori cerându-ne să o ajutăm să se ridice, pentru a renunţa după cea mai firavă încercare. O dată a rugat-o pe nevastă-mea să îi aducă pardesiul, să meargă la spital, la Nicolae. Retrăia, de fapt, momente din urmă cu 17 ani, când bunicul Nicolae era în reparaţie capitală la Clinicile Noi, după un prim infarct (cel de-al doilea i-a fost fatal, un an mai târziu). Ceea ce ştiam că are să se întâmple cu bunica Angela la un moment dat s-a petrecut. Din nou în ambulanţă, de data asta dusă la Clinicile Noi cu masca de oxigen pe faţă. Un infarct foarte puternic, dar căruia i-a supravieţuit. Perfuzii cu glucoză în mâna stângă şi un cocteil pe bază de dopamină în cea dreaptă au fost ingredientele care i-au menţinut inima în stare de funcţionare. În ciuda pronosticului medicilor, care îi mai dădeau ore, a mai dus-o cinci zile, cu reveniri şi recăderi în agonie. Era foarte lucidă în multe momente, aşa că i-am putut vorbi. S-a stins de Sfânta Maria Mare, după ce cu o zi înainte obţinusem de la ea ultima reacţie: o strângere de mână. De fapt, ca să spun tot adevărul, un contact mai emoţionant l-am avut în vis, cu două nopţi înainte de a se sfârşi. Se făcea că bunica Angela era acasă, forfotind prin camera de la stradă, aşa cum era ea mobilată acum vreo 20 de ani, iar pe canapea şedea bunicul Nicolae. Vorbeau jovial - mi-e ciudă că nu-mi mai amintesc ce îşi spuneau - iar camera era scăldată în razele soarelui. S-au potrivit de minune. El luând viaţa un pic în tragic, ea râzându-i în nas. La ora la care scriu, trupul bunicii e în aceeaşi morgă împuţită prin care a trecut şi bunicul. În curând, îl va urma în mormânt. Dar vorbesc despre simplul ei rest pământesc, stafidit, ţeapăn şi rece, care nu cred că are mai mult de 35 de kilograme. Ea cea adevărată a depăşit mizeriile bătrâneţii şi bolii. A trăit mult şi frumos, spiţa ei numără un fecior, doi nepoţi şi trei strănepoţi. Şi vreau să cred că l-a salutat deja pe bunicul, din partea noastră. Şi că sunt fericiţi.

Hai s-o mai facem lată o dată!

Poli a răpus câştigătoarea Cupei UEFA şi scrutează zările Europei fotbalistice. Calificarea timişorenilor în play-off-ul pentru Champions League e pe primele pagini ale site-urilor principalelor publicaţii sportive europene. De pildă, gazetarii de la France Football (care folosesc numele corect al echipei, Politehnica Timişoara!) îşi freacă palmele la gândul că Lyon i-ar putea întâlni pe timişoreni în dubla manşă de calificare. Desigur, cei de la Şahtior au sperat şi ei la simple antrenamente cu public în înfruntările cu Alexa, Karamyan şi ceilalţi alb-violeţi. Şi nu le-a priit. Chiar mi-aş dori ca Poli să mai facă o ispravă mare, cu o echipă mare. E greu, dar se poate. La Timişoara se poate, de fapt, orice. Suporterii lui Poli au dintotdeauna acest gărgăune în cap. E minunat că-l au. Altfel, n-ar putea fi cel de-al 12-lea jucător în toată puterea cuvântului.

Congelează-se-n pace!

Românii fac haz din orice, ceea ce nu-i neapărat rău. Bunăoară, o firmă băştinaşă de pompe funebre foloseşte sloganul publicitar „Sunteţi morţi după noi“. Şi oferă ultimul răcnet în materie de tehnologie. De pildă, sicriul cu aer condiţionat, care-i asigură răposatului o temperatură răcoroasă sau chiar îl poate îngheţa bocnă, la minus opt grade Celsius. Made in Italy. Desigur, un şef de stabor precum nefericitul Trifu Shrottu, cel măcelărit în camera de cămin de la Timişoara de macabrul cuplu de studenţi medicinişti Carmen Bejan şi Raul Sergiu Florea, nu plutea pleca de pe astă lume în patru scânduri de brad, ca pulimea. Coşciugul lui a costat 12 000 de euro şi e dotat, evident, cu instalaţie de climatizare. Brrr!

Pisici la superofertă

Azi-dimineaţă am găsit în cutia poştală un flyer neobişnuit. Pe scurt, o ofertă imbatabilă de pisici. Gratis. Se vede treaba că un creştin e copleşit de populaţia pisicească din gospodărie şi împarte cu dărnicie din efective, mai precis animale de două şi şase luni. Asigură şi transportul. Din experienţa mea de trăitor la casă ştiu că mâţele sunt tot mai greu de „măritat“. Nu-i vorbă, majoritatea vecinilor au fie câini, fie pisici, fie şi şi. Însă pe an ce trece, patrupedele se împuţinează. Eu, de exemplu, deţin doar una bucată motan, după ce până acum câţiva ani ţineam câte două-trei mâţe. Când făta una, cu tot mai mare greutate găseam doritori de pui, motiv pentru care am decis să păstrez doar mârtani. Acum îl am pe Gusi, un puturos de clasă specială şi cam morocănos, care face însă casă bună cu căţeaua Tiţa şi dulăul Blackie. Momentan nu intenţionez să îmi măresc „grădina zoologică“, deşi băiatul meu ar mai vrea cel puţin o pisică şi, insistent cum e, n-ar fi exclus să o obţină în cele din urmă. Deocamdată, o să ascund de el flyerul cu pricina, dar îi urez omului cu oferta să-i apară clientela cât mai curând. Poate îl ajut niţel postându-i mesajul.

Pinguinii gay ştiu una şi bună: vor puiuţi

Îngrijitorii unei grădini zoologice din China au izolat un cuplu de pinguini gay de restul comunităţii. Cei doi pidosnici furau ouă de la cupluri hetero, înlocuindu-le cu pietre, iar angajaţii grădinii s-au temut că exemplul negativ ar putea fi urmat şi de alţi pinguini. În cele din urmă, după proteste ale vizitatorilor şi, mai ales, ale unor organizaţii care protejează drepturile animalelor, pinguinilor homo li s-a dat voie să devină părinţi. La o grădină zoologică din Germania, trei cupluri de pinguini homosexuali îşi fac mendrele nederanjaţi în vreun chip, iar una din perechi a şi procreat, clocind un ou şutit de la părinţii naturali. Pe pământ american, dragostea pinguinilor Harry şi Pepper a fost, normal, neroditoare. S-au chinuit să scoată un pui dintr-o piatră („încercaseră fără succes”, menţionează scrupulos autorul articolului), apoi au adoptat unul. În cele din urmă, Harry a şters cu buretele cei şase ani petrecuţi cu Pepper şi şi-a întemeiat o nouă familie alături de Linda. De văzut dacă ştie cum să-i fecundeze oul. Eu, cel puţin, îi ţin pumnii.