luni, 7 decembrie 2009

Cea mai promiţătoare destinaţie: Valea

Nimeni nu mă poate opri să visez... Se face că e cald, soare, fetiţe aproape goale, nisip, palmieri şi alte ingrediente paradisiace. Să nu mai lungesc vorba: e Congo. Iar visul, pentru cine vrea cu adevărat, e realizabil. Paşaport valid, două formulare completate, datate şi semnate de aplicant, două fotografii de paşaport, certificat internaţional atestând vaccinarea contra febrei galbene, bilet de avion sau o scrisoare din partea agenţiei de turism care să prezinte itinerariul către şi din Congo, dovadă că dispui de suficiente fonduri pe durata şederii. Le ai pe astea, ai şi viza de Congo (costă între 75 şi 220 de parai), aşadar drum bun şi cale bătută! Nu vă ascund mici neplăceri, ca necesitatea vaccinării contra febrei tifoide, meningitei, hepatitei, febrei galbene, difteriei, tetanosului, poliomelitei şi malariei, dar tot merită... Ca să n-am conştiinţa încărcată, luaţi aminte: destinaţia faină e Republica Congo. Doar cine vrea să fie violat, spintecat sau împuşcat alege Republica Democrată Congo, căci asemenea servicii se asigură cu promptitudine acolo. Nu vă pot lămuri pe deplin de ce nu-i zice Republica Democrat-Liberală Congo. Poate liberalii de prin părţile locului au fost păpaţi de democraţi, poate nici n-au scos capul...

Buuun, revin la realitate, căci ceva mă opreşte să-mi împlinesc visul. Vreau să verific, într-o competiţie masochistă cu mine însumi, cât îmi rezistă stomacul (aflat acum la mare ananghie) aici, pe tărâmul strămoşesc. În aceeaşi ordine de idei, deci, zăbovesc puţin în domeniul culinar. Întrebarea numărul unu: aveţi şorţ de bucătărie? Întrebarea numărul doi: aveţi nevoie de şorţ de bucătărie? Căci eu am două, ambele oranj şi inscipţionate în chip minunat cu „Băsescu pentru România“. De ce caut amatori/amatoare prin postarea asta? Simplu: toate colegele pe care le-am îmbiat aveau deja. Le primiseră ca şi mine pe stradă, înainte de alegeri, într-o plasă portocalie inscripţionată cu acelaşi slogan. Unii n-au luat plasă, ci alt obiect cu valoare de simbol oferit de PD-L: umbrelă, căci vin timpuri grele. Şi, lăsând la o parte „nevinovatele“ cadouri, votul s-a plătit mai bine ca niciodată: 100 - 150 de lei bucata. O fi semn că ieşim din criză?

miercuri, 30 septembrie 2009

Gata cu scrisul, hai să bocănim!

Iată-l pe prezident ieşind de bunăvoie la răspuns şi picând cu brio. La lecţia despre Neagoe Basarab, pe care îl plasează pe scaunul domniei cu fix un secol mai devreme. În consecinţă, mare dreptate are domnul preşedinte: absolut nimănui nu-i foloseşte să ştie că Neagoe Basarab a domnit între 1412 şi 1421! Colac peste pupăză, e criză mare de tineri care pot repara calculatoare. Bunăoară, iată, nimeni nu dă năvală să depaneze motorul Google al lui Traian Băsescu. L-ar feri să se mai facă de baftă în momentele solemne în care povăţuieşte dăscălimea s-o lase mai moale cu chestiile filosofice şi istorice. Zice că ăi mici pot găsi pe Google datele alea stufoase şi inutile cu care-i torturează profesorii. În visul de aur al conducătorului de vapor (cu accentul pe a), cei de la catedră ar trebui să le desluşească învăţăceilor tainele şurubăritului, ciocănitului şi, bineînţeles, ale destupării sticlelor, căci în aşa hal am ajuns, că nici tinichigii, nici ospătari ca lumea nu mai avem.

Totuşi, cred că cele mai mari confuzii prezidenţale în materie de istorie sunt plasarea guvernului Boc la începutul mileniului al treilea d.Hr. şi mai ales a lui însuşi ca şef de stat în aceeaşi perioadă. Băsescu ar fi fost un foarte bun şef de trib în cuaternar, când unul ca Boc i-ar fi prins tare bine pe post de servant şi când cutumele matriarhale le-ar fi rezervat automat locuri în elita societăţii unora ca Eba, Nuţi sau Ridzi. Cu alte cuvinte, vremea lor ar fi fost în epoca troglodiţilor, termen pe care nu vă chinuiţi să-l căutaţi pe Google, căci vă fac eu scurtătura asta. Pe timpul troglodiţilor nici dracu’ nu-i schingiuia pe copii cu materii greoaie, căci acea binecuvântată societate nu descoperise încă orori precum scrisul. În schimb, oamenii cavernelor, tipi practici, bocăneau cu diverse unelte. Adică făceau toată ziulica Boc, Boc, Boc!

luni, 14 septembrie 2009

Mersi de compasiune, domnu' Mondialu!

Se împlineşte fix un an de la prăbuşirea băncii Lehman Brothers, faliment urmat de o serie de colapsuri ale altor giganţi din piaţa financiară americană, pentru început, apoi şi de pe celelalte continente. Urmarea o ştim: criză financiară generalizată, apoi repercusiuni dramatice în economia reală, pe tot globul. Faptul cel mai trist din toată povestea este că pentru lăcomia paroxistică a unora de peste mări şi ţări plăteşte toată omenirea. Bunăoară, e de-a mirările că ţărişoara noastră n-a ajuns pe butuci din cauza duiumului de matrapazlâcuri ale gulerelor albe băştinaşe, ci pentru că nişte indivizi la fel de scrobiţi, dar de pe Wall Street, s-au jucat cu dinamita numită, pervers, produse financiare derivate (au produs derivă, nu glumă!).

Totuşi, ca să fim cinstiţi, şocul cel mai mare l-au avut americanii, dintr-un simplu motiv: ei credeau că de-alde Lehman Brothers, Bear Stearns şi alţi giganţi de soiul ăsta sunt nemuritori. Noi, românii, am fumat demult crahuri bancare în serie şi nici măcar o umbră de durere nu mai resimţim după defunctele Dacia Felix, Bancorex sau BancCoop. Dar, cum o nenorocire nu vine niciodată singură, de astă dată ne-am trezit nu doar cu economia decuplată de la perfuzii, ci şi cu nişte ciocli în loc de medicii care ar fi tebuit s-o trateze. Aşa se face că în timp ce bolnavul era cuprins de mari dureri de cap, inimă, plămâni, stomac, rinichi şi ficat, a primit o aspirină şi i s-a recomandat o plimbare. Logic, şeful spitalului (cioclul şef, în context) a decretat în cele din urmă că „România e muribundă“. Aşadar astăzi, la un an de la decesul Lehman Brothers, nu ne rămâne decât să ne ţinem propriul parastas. Unul la care dănţuieşte, la braţ cu preşedintele, Bercea Mondialu.

duminică, 16 august 2009

In memoriam Angela & Nicolae Lengher

„S-a dus zăpada albă de pe întinsul ţării/S-au dus zilele Babei şi nopţile vegherii“. Versurile astea de Alecsandri mi le-a recitat bunică-mea cu vreo două săptămâni în urmă, în timp ce făceam planton la căpătâiul ei. Am făcut ochii mari. Momentul poetic l-a avut după un atac cerebral care i-a adus prima spitalizare. Tratamentul ce a urmat i-a curmat crizele de hipertensiune, dar la cei aproape 88 de ani ai ei, bunica Angela era cu adevărat precum zăpada ce se topeşte. Din zi în zi mai slăbită, cu ţinerea de minte tot mai ferfeniţată, în cele din urmă ţintuită la pat şi rezumându-se adesea la exprimări monosilabice. Uneori cerându-ne să o ajutăm să se ridice, pentru a renunţa după cea mai firavă încercare. O dată a rugat-o pe nevastă-mea să îi aducă pardesiul, să meargă la spital, la Nicolae. Retrăia, de fapt, momente din urmă cu 17 ani, când bunicul Nicolae era în reparaţie capitală la Clinicile Noi, după un prim infarct (cel de-al doilea i-a fost fatal, un an mai târziu). Ceea ce ştiam că are să se întâmple cu bunica Angela la un moment dat s-a petrecut. Din nou în ambulanţă, de data asta dusă la Clinicile Noi cu masca de oxigen pe faţă. Un infarct foarte puternic, dar căruia i-a supravieţuit. Perfuzii cu glucoză în mâna stângă şi un cocteil pe bază de dopamină în cea dreaptă au fost ingredientele care i-au menţinut inima în stare de funcţionare. În ciuda pronosticului medicilor, care îi mai dădeau ore, a mai dus-o cinci zile, cu reveniri şi recăderi în agonie. Era foarte lucidă în multe momente, aşa că i-am putut vorbi. S-a stins de Sfânta Maria Mare, după ce cu o zi înainte obţinusem de la ea ultima reacţie: o strângere de mână. De fapt, ca să spun tot adevărul, un contact mai emoţionant l-am avut în vis, cu două nopţi înainte de a se sfârşi. Se făcea că bunica Angela era acasă, forfotind prin camera de la stradă, aşa cum era ea mobilată acum vreo 20 de ani, iar pe canapea şedea bunicul Nicolae. Vorbeau jovial - mi-e ciudă că nu-mi mai amintesc ce îşi spuneau - iar camera era scăldată în razele soarelui. S-au potrivit de minune. El luând viaţa un pic în tragic, ea râzându-i în nas. La ora la care scriu, trupul bunicii e în aceeaşi morgă împuţită prin care a trecut şi bunicul. În curând, îl va urma în mormânt. Dar vorbesc despre simplul ei rest pământesc, stafidit, ţeapăn şi rece, care nu cred că are mai mult de 35 de kilograme. Ea cea adevărată a depăşit mizeriile bătrâneţii şi bolii. A trăit mult şi frumos, spiţa ei numără un fecior, doi nepoţi şi trei strănepoţi. Şi vreau să cred că l-a salutat deja pe bunicul, din partea noastră. Şi că sunt fericiţi.

joi, 6 august 2009

Hai s-o mai facem lată o dată!

Poli a răpus câştigătoarea Cupei UEFA şi scrutează zările Europei fotbalistice. Calificarea timişorenilor în play-off-ul pentru Champions League e pe primele pagini ale site-urilor principalelor publicaţii sportive europene. De pildă, gazetarii de la France Football (care folosesc numele corect al echipei, Politehnica Timişoara!) îşi freacă palmele la gândul că Lyon i-ar putea întâlni pe timişoreni în dubla manşă de calificare. Desigur, cei de la Şahtior au sperat şi ei la simple antrenamente cu public în înfruntările cu Alexa, Karamyan şi ceilalţi alb-violeţi. Şi nu le-a priit. Chiar mi-aş dori ca Poli să mai facă o ispravă mare, cu o echipă mare. E greu, dar se poate. La Timişoara se poate, de fapt, orice. Suporterii lui Poli au dintotdeauna acest gărgăune în cap. E minunat că-l au. Altfel, n-ar putea fi cel de-al 12-lea jucător în toată puterea cuvântului.

miercuri, 5 august 2009

Congelează-se-n pace!

Românii fac haz din orice, ceea ce nu-i neapărat rău. Bunăoară, o firmă băştinaşă de pompe funebre foloseşte sloganul publicitar „Sunteţi morţi după noi“. Şi oferă ultimul răcnet în materie de tehnologie. De pildă, sicriul cu aer condiţionat, care-i asigură răposatului o temperatură răcoroasă sau chiar îl poate îngheţa bocnă, la minus opt grade Celsius. Made in Italy. Desigur, un şef de stabor precum nefericitul Trifu Shrottu, cel măcelărit în camera de cămin de la Timişoara de macabrul cuplu de studenţi medicinişti Carmen Bejan şi Raul Sergiu Florea, nu plutea pleca de pe astă lume în scânduri de brad, ca pulimea. Coşciugul lui a costat 12 000 de euro şi e dotat, evident, cu instalaţie de climatizare. Brrr!

marți, 28 iulie 2009

Pisici la superofertă

Azi-dimineaţă am găsit în cutia poştală un flyer neobişnuit. Pe scurt, o ofertă imbatabilă de pisici. Gratis. Se vede treaba că un creştin e copleşit de populaţia pisicească din gospodărie şi împarte cu dărnicie din efective, mai precis animale de două şi şase luni. Asigură şi transportul. Din experienţa mea de trăitor la casă ştiu că mâţele sunt tot mai greu de „măritat“. Nu-i vorbă, majoritatea vecinilor au fie câini, fie pisici, fie şi şi. Însă pe an ce trece, patrupedele se împuţinează. Eu, de exemplu, deţin doar una bucată motan, după ce până acum câţiva ani ţineam câte două-trei mâţe. Când făta una, cu tot mai mare greutate găseam doritori de pui, motiv pentru care am decis să păstrez doar mârtani. Acum îl am pe Gusi, un puturos de clasă specială şi cam morocănos, care face însă casă bună cu căţeaua Tiţa şi dulăul Blackie. Momentan nu intenţionez să îmi măresc „grădina zoologică“, deşi băiatul meu ar mai vrea cel puţin o pisică şi, insistent cum e, n-ar fi exclus să o obţină în cele din urmă. Deocamdată, o să ascund de el flyerul cu pricina, dar îi urez omului cu oferta să-i apară clientela cât mai curând. Poate îl ajut niţel postându-i mesajul.

sâmbătă, 18 iulie 2009

Pinguinii gay ştiu una şi bună: vor puiuţi

     Îngrijitorii unei grădini zoologice din China au izolat un cuplu de pinguini gay de restul comunităţii. Cei doi pidosnici furau ouă de la cupluri hetero, înlocuindu-le cu pietre, iar angajaţii grădinii s-au temut că exemplul negativ ar putea fi urmat şi de alţi pinguini. În cele din urmă, după proteste ale vizitatorilor şi, mai ales, ale unor organizaţii care protejează drepturile animalelor, pinguinilor homo li s-a dat voie să devină părinţi.

    La o grădină zoologică din Germania, trei cupluri de pinguini homosexuali îşi fac mendrele nederanjaţi în vreun chip, iar una din perechi a şi procreat, clocind un ou şutit de la părinţii naturali. Pe pământ american, dragostea pinguinilor Harry şi Pepper a fost, normal, neroditoare. S-au chinuit să scoată un pui dintr-o piatră („încercaseră fără succes”, menţionează scrupulos autorul articolului), apoi au adoptat unul. În cele din urmă, Harry a şters cu buretele cei şase ani petrecuţi cu Pepper şi şi-a întemeiat o nouă familie alături de Linda. De văzut dacă ştie cum să-i fecundeze oul. Eu, cel puţin, îi ţin pumnii.

vineri, 3 iulie 2009

A fi mioritic e de ocară sau dimpotrivă?

"O! Jupiter şi voi zeilor! Am supus pe aceşti daci, cel mai războinic popor din câte au fost pe lume, nu numai prin vârtoşia trupului, dar mai ales prin acele învăţături pe care Zamolxis cel mult venerat de dâii le întipărise în suflet, căci ei credeau că nu mor, ci numai îşi schimbă locuinţa de vieţuire şi de aceea se reped la moarte cu aceeaşi veselie cu care ar porni la un drum oarecare“. Sunt vorbele lui Marcus Ulpius Traianus, transmise posterităţii prin Iulian Apostatul. Pe Columna lui Traian, dacii ne apar înghiţind otravă şi străpungându-şi piepturile cu săbiile, singuri sau ajutându-se unii pe alţii să treacă pe lumea cealaltă, la căderea Sarmizegetusei. Nu vreau să dezvolt aici o expunere pe tema precumpănirii celulelor dace sau romane în sângele românilor. Din alt motiv amintesc despre nemurirea în care credeau cu tărie dacii, atunci când boceau la naşterea unui copil şi jubilau la trecerea unui semen pe lumea cealaltă. Pentru că un fir tainic pare să lege viziunea străvechilor daci despre viaţă şi moarte cu obştescul sfârşit descris ca o nuntă, în balada „Mioriţa“, care e răspândită în tot spaţiul locuit de români şi aromâni. Transhumanţa străveche a ciobanilor a favorizat, fără îndoială, răspândirea acestei poezii, cu numeroasele ei variante. Dincolo de fiorul liric, e un fel aparte de a tâlcui misterul vieţii şi al morţii. Mai pe şleau, ţine de religie.

Iată ce spuneau despre „Mioriţa“, cu doar câteva decenii în urmă, nişte ţărani: „Mioriţa o zicem oricând, la moarte, la nuntă. Deşi e vorba de moarte, ea ne aduce linişte, pacea sfântă” - Savu Constantin, 69 de ani, în 1944 –Bălteni-Periş (Ilfov); „Mioriţa o cântă ciobanii mei de parcă se coboară cerul pe pământ” - Roşca Matache, 72 de ani, în 1935 –Cornova-Ungheni (Basarabia); „Dacă mortul n-are pe nimeni, se cântă Mioriţa din bucium, ca să audă izvoarele, munţii şi să-l jelească” - Bâncă Elisabeta, 45 de ani, în 1939 –Topolog-Tulcea (apropo, sunetul buciumului răsuna şi în formidabilele încleştări de la Adamclisi, Tapae şi Sarmizegetusa, pentru a le indica dacilor, în hărmălaia bătăliilor, anumite mişcări tactice); „Mioriţa e ca o istorie primită cu gură de moarte. Trebuie transmisă exact, ca un testament” Poiană Neculai, 90 de ani, în 1978 –Bogdana-Vaslui; „Cu sfinţenie cântăm colindul Mioriţa, dar numai la sărbătorile de iarnă” - Tipuriţă Valer, 85 de ani, în 1980 –Vale-Sibiu; „Ciobanul a fost liniştit; ştia că se duce cu nuntă şi cu toate ale lui, ca şi cum ar fi trăit. De dor, ciobanul a înviat. Dorul e izvorul de viaţă” - Răileanu Dochia, 18 ani, în 1939 –Izvoare-Floreşti (Basarabia);„Mioriţa mă însoţeşte peste tot. Seara, după ce spun rugăciunea, spun şi Mioriţa” - Tătăranu Sultana, 85 de ani, în 1978 –Gemenea-Dâmboviţa; „Mioriţa e tot o vatră; o vatră veche a neamului nostru” - Bălan Ion, 100 de ani, în 1959 –Buriaş-Periş (Ilfov). Azi puţini mai cugetă astfel. Probabil pentru că ne transformăm, încet dar sigur, dintr-un popor de ţărani în altceva. Mi-e teamă că în neam prost. Bunăoară, iată, habar n-avem ce ne defineşte, din moment ce încă ridicăm din umeri când vine vorba de brandul de ţară. O seamă de capete luminate (nu fac mişto numindu-le aşa) spun că „mioritic“ e sinonim cu nătăfleaţă, cu unul fără iniţiativă, care se supune necondiţionat sorţii. Adversarii „Mioriţei“, pe care nu-i bănuiesc de rea intenţie, ci de superficialitate, ar trebui să judece mai adânc. Dacă la daci, nepăsarea în faţa morţii a potenţat rezistenţa în faţa cuceritorilor, la români să fi însemnat oare resemnare? Atunci cum de ne aflăm prin părţile locului? Nota bene, după retragerea stăpânirii romane la sud de Dunăre, vreme de o mie de ani s-au înşirat pe-aici - şi unii s-au înstăpânit vremelnic - goţii, hunii, gepizii, avarii, slavii, pecenegii, cumanii, tătarii şi turcii. Atât de mulţi şi de puternici, încât au sfărâmat imperii. Ei s-au dus, dar mioriticii, ca prin farmec, au rămas.

miercuri, 1 iulie 2009

Războiul fustelor cu nădragii continuă

Poate nu-i pură întâmplare că-n timpurile pe care le trăim moda o fac în cea mai mare măsură fătălăii. Stilul unisex, pe care l-au impus în cele din urmă, nu le e suficient. În timp ce în materie de femei standardul la care ţin morţiş e scheletul ambulant (mersi, nu servim! spun zadarnic peste 90% dintre bărbaţi), gustul lor în materie de băieţi oscilează de la tipul musculos la cel firav şi sfielnic. Fireşte, deoarece cei mai mulţi creatori sunt fie pasivi, fie activi. Mai toţi trag câte o „linie“ să le vină inspiraţia. Sau de necaz că omenirea nu-i destul de evoluată. Bărbaţii cu nădragi ar trebui să devină o scârbavnică amintire, par să zică ei.

Dorind să ne civilizeze pe noi, „barbarii“ cu pantaloni, pregătesc şi pentru anul care vine colecţii vestimentare care să ne scoată în evidenţă... feminitatea. Vom vedea, drept urmare, şi în 2 010 prezentări groteşti cu urmaşi de-ai lui Adam în fustiţe. Printre designerii care creează fuste - unele vaporoase şi rozalii - pentru reprezentanţii sexului tare se numără Jean Paul Gaultier, John Barlett, Kenzo, Dolce & Gabbana, Anna Sui, Burberry, Dries Van Noten sau Yohji Yamamoto. Nimic nou sub soare, căci încă din anii '60 au ieşit la rampă astfel de genii pustii. Unul dintre apostolii fustei masculine, Marc Jacobs (foto), ţine să-şi impună stilul prin forţa exemplului. Ideea capătă adepţi şi peste ocean, unde Thom Browne vrea să-i îmbrace femeieşte pe yankei. Admiratorii/admiratoarele marilor artişti ai domeniului fashion o să mă acuze că sunt refractar la nou, chiar retrograd. Ete, nu mai pot eu de asta! Ca ţăran necizelat ce mă aflu, le urez marilor creatori emasculaţi/efeminaţi să fie ciupiţi de buci. De către dame.

vineri, 26 iunie 2009

Ghinionul lui Cârţan şi geniul lui Traian

Ceteam eu, nu-i vorbă, multe bune şi frumoase, dar nu le prea credeam. Îs eu aşa, un fel de Toma. De-aceea mi-am zis: Tu trebuie să te duci la Roma, să vezi: ai tu tată, ai tu mamă? Şi-apoi am văzut, dragii mei...“ - Gheorghe Cârţan, cioban

Gheorghe Cârţan a venit pe lume în 24 ianuarie 1849, la Cârţişoara, într-o familie cu încă şase prunci. Copil fiind, într-o zi l-a întrebat pe tatăl său ce e dincolo de vârfurile Făgăraşilor, iar răspunsul că acolo e ţara românilor l-a nedumerit. La scurt timp, a simţit nevoia să treacă graniţa. A ocolit străjile şi a ajuns la ciobanii argeşeni. A doua oară când trece munţii îl întâlneşte pe intelectualul braşovean Ion Cotigă, de la care prinde gustul cititului. În 1877, auzind de izbucnirea războiului pentru neatârnare, Cârţan îşi dă toată turma de oi statului român şi se înrolează voluntar în armata lui Carol I. A iubit cu patimă cărţile, mai ales pe cele de istorie. A trecut timp de 30 de ani de mai multe ori munţii, aducând din Vechiul Regat în Transilvania, în desagă, un număr impresionant de volume: aproape 200 000! Multe le-a cumpărat cu banii din vânzarea oilor, altele le-a primit de la personalităţi ca Nicolae Iorga, Spiru Haret, Bogdan Petriceicu Hasdeu. Peste 70 000 de cărţi, găsite la o percheziţie la el acasă, au fost arse de autorităţile maghiare chiar în faţa lui. Torturat, băgat la închisoare, nu s-a potolit. În iarna anului 1896, şi-a luat în traistă pită, slană şi un pumn de pământ din satul natal şi a străbătut Timişoara, Budapesta, Tirolul, Alpii Sloveni, Apeninii, Genova, Pisa, Livorno, iar după 45 de zile a ajuns în Cetatea Eternă. S-a rotit în jurul columnei, admirând fiecare imagine a încleştării dintre daci şi romani. Apoi a presărat lângă imensa sculptură pământul adus de acasă. A înnoptat lângă monument. „Un dac a coborât de pe columnă!”, titrau ziarele italiene, a doua zi, pe prima pagină. Ciobanul a mai cutreierat, pe jos, Franţa şi Spania, să vadă şi alte neamuri coborâtoare din romani. În Regatul României, s-a închinat la mormântul lui Ştefan cel Mare de la Putna, la statuia lui Ovidius de la Constanţa, la cea a lui Mihai Viteazul din capitală... S-a stins la 7 august 1911. A vrut să fie îngropat în patria liberă. La Sinaia, la căpătâi îi stă scris: „Aici doarme Badea Cârţan, visând la întregirea neamului său”.

În anul de graţie 2009, luminăţia sa Traian, preşedintele României, socoteşte că pruncii n-au decât să folosească Google dacă-s curioşi de istoria antică şi Herodot şi vrea ca profesorii să-i instruiască în înalta artă a destupării sticlelor. Gheorghe Cârţan a fost, deci, un mare ghinionist. N-avea Google.

marți, 23 iunie 2009

Vassăzică popularii nu vor să vorbesc cu EBa?

Habar n-am dacă Andreea Vass a încondeiat-o pe EBa la europarlamentarul Surjan Laszlo. Mi se par, însă, plauzibile niscai şuşoteli pedeliste la urechea omului care a sfătuit grupul creştin-democraţilor europeni să se ţină la distanţă de Elena Băsescu, pentru că altfel s-ar face de cacao. În orice caz, după ce fata preşedintelui a vorbit despre complot, e notabilă repeziciunea cu care a fost spart apartamentul sfetnicei lui Boc în materie de economie şi a lui Stolojan în chestiuni europarlamentare. Mai cred că parlamentarii PPE o vor înghiţi totuşi pe EBa, cu nodurile de rigoare, pentru că, la urma urmei, orice vot contează. Orice-ar fi, EBa dragă, iată că poţi să ai şi eşecuri, poţi să ai şi succesuri, pot să fie oameni care nu vor să vorbesc cu tine. Dar nu dezarma. Uneşte Marea Nordului cu Marea Neagră. Şi nu uita, avem nevoie şi de iarbă! Găseşti tu rezervorul de resurse.

P.S.: La ce s-o fi referit tăticul ei când a spus că şcoala scoate tâmpiţi?

sâmbătă, 20 iunie 2009

Avem istorie, dar ne cam incomodează

Privatizarea unei părţi din ruinele cetăţii Callatis e demult consumată. În Mangalia, un hotel de lux - intitulat întâmplător, dar oarecum pilduitor „President“ - tronează de câţiva ani pe o parte din rămăşiţele (foto) oraşului antic. Mi se pare absolut normal. Asta pentru că trăim în România, unde Guţă şi Salam sunt mari muzicieni, Nikita e megavedetă media, iar Băsescu a ajuns, logic, pater patrias.

Am amintit faza cu hotelul doar pentru a arăta că dispreţul autorităţilor noastre pentru istorie nu-i de dată recentă. Vezi, în aceeaşi idee, campionatul de scormonit după cosoni, brăţări şi alte obiecte dacice, practicat de traficanţi în Munţii Orăştiei de vreo două decenii încoace, fără ca statul să-i deranjeze prea mult. Mai cred că, din păcate, e pecetluită şi soarta regiunii Roşia Montană, cu vestigiile ei romane unice în Europa. Adică le vom mai putea vedea în poze şi cărţi. Bineînţeles, inclusiv pe Google, unde, ameninţat cu exmatricularea din şcoală, şade stingher Herodot.

luni, 15 iunie 2009

Google ţine loc de şcoală. Băiete, vezi că sticla-i goală!

Secătura de Platon, elev al nătărăului Socrate, a inventat acum vreo 2 400 de ani instituţia numită Academie. Alţi pierde-vară, în loc să înveţe dracului o meserie, s-au luat după el. Zevzecul de Aristotel a născocit şi el o şcoală de gândire şi i-a zis Lyceum. Hahalerele astea au prostit oamenii în aşa hal, încât civilizaţia Europei s-a clădit pe tâmpeniile lor. Apoi, nenumărate generaţii şi-au tocit coatele prin şcoli şi şi-au umplut creierii cu tot felul de cunoştinţe naşpa.

Putorile de greci, iubitori ai aşa-zisei ştiinţe numite Filosofie, nu bănuiau, când au durat nişte cetăţi la malul Mării Negre, că prin preajmă se va naşte, peste milenii, un mare vizionar, adversar neîmpăcat al celor care emit idei în loc să pună osu' la treabă. Traian Băsescu, discipol al şcolii de la Golden Blitz, a pus piciorul în prag: ca ce chestie producem atâţia filosofi, când e nevoie de tinichigii, mecanici auto şi chelneri? Şi băgăm în capul copiilor drăcovenii despre păpădii, salată şi Herodot, când orice prost le poate găsi cu Google. Învăţăturile lui Traian către guvernul Boc ne vor transforma într-un paradis al mânuitorilor de ciocane, şurubelniţe, tirbuşoane şi alte ustensile binefăcătoare. Adio biblioteci! Îndrumările luminoase ale şefului statului mi-au dat şi mie, în fine, o idee practică. Nu că mă laud, dar e chiar genială: dacă tot avem o sumedenie de cărţi pe care se pune praful, să le folosim la iarnă pe post de combustibil. Cu economia pe care o facem, ieşim şi din criză. Evrika!

Mă opresc, însă, în uşa băii. Totuşi, informaţiile despre Herodot, păpădii şi altele de-astea, trebuie culese, sistematizate şi redactate de cineva, altfel nu le poţi găsi cu Google. Hmm... Cine s-o facă? Ospătarii, mecanicii? Trebuie să mai reflectez... Iată că, fir-ar, gândesc. A naibii învăţătură de carte, în ce hal m-a putut perverti!

duminică, 14 iunie 2009

Galeria lui Poli a ajuns ce-a urât odată: drojdia

A fost odată ca niciodată o galerie senzaţională. Galeria lui Poli. A fost. Nu-mi vine să cred cât de rapid şi urât a murit spiritul unic şi aristocratic al suporterilor timişoreni. Dar am constatat decesul în finala Cupei. În locul senzaţionalei tifoserii care electriza stadioanele, am văzut o turmă turbată. Ca mine, o ţară întreagă a putut „admira“ suporterii timişoreni - şi nu doi-trei, ci sute - rupând scaune, aruncând cu torţe în teren, păruindu-se cu jandarmii, pentru ca, în final, câţiva să intre pe gazon, ca la unele meciuri triste din divizii suburbane.
Îmi vine să-mi dau demisia din „funcţia“ de care eram foarte mândru până ieri. Cea de suporter al lui Poli. Le cer scuze, pe această cale, dinamoviştilor şi steliştilor, cu care eram în conflict ideologic, în parte din cauza genezei sovietice a cluburilor respective, în parte din pricina relaţiilor mafiote cu FRF şi comportamentului infect al conducătorilor şi galeriilor lor. Patron spălat n-are nici Poli, dar iată că şi galeria a coborât la nivelul de gloată mizeră. Ne mai diferenţiază ceva pe noi, poliştii, de drojdia suporterilor? Cum mai sună acum refrenul pe care-l cânta tot stadionul „În toată lumea şi-n toată ţara/ Nu e niciunde ca la Timişoara/ Şi să se ştie în lung şi-n lat/ Că totdeauna fruntea-i în Banat“?. Sună idiot. Îmi pare rău de cei care şi-au cumpărat bilet la finala Poli - CFR pentru un spectacol sportiv. Mi-e mie ruşine pentru gestul de mahalagiu al lui Marian Iancu, care a ordonat ca jucătorii lui Poli să nu participe la festivitatea de premiere. Au fost ajutaţi de arbitru să piardă, dar nu meritau să câştige. Acestea fiind spuse, mă suspend pe termen nedeterminat din calitatea de fan al lui Poli. Altfel, ar trebui să mă bucur sau să sufăr laolaltă cu nişte huligani. N-am chef.

sâmbătă, 13 iunie 2009

Că veni vorba, eu zic că Magda-i peste Nuţi

În urma Elenei Udrea, liotă de presari. În urma liotei, venind însă tare din urmă, Toader Paleologu. Înfiorat după ce şi-a înmuiat, alături de Elena Udrea, picioruşele goale în apa mării, Toader Paleologu loveşte crunt în partenerii de guvernare. „PSD nu are miniştri aşa frumoşi“, a proclamat victorios ministrul culturii. Nuţi, chicotind, a replicat la fel de spiritual: „Ce-o zice Victor (Ponta n.r.)?“. Băgarea picioarelor şi micul schimb ideatic s-au întâmplat la Sulina, unde comitetul de primire a fost de un ecumenism mişcător, cu patru preoţi în componenţă, alături de autorităţi locale şi o jună în port popular. Vorba de duh a acestui Rudolf Valentino al guvernării deschide o veche rană a PSD. După cum se pronunţă unanim specialiştii din barul de la colţ, concursul de frumuseţe între conducerea Camerei Deputaţilor şi cea a Senatului a fost tranşat clar în favoarea primeia, unde, precum Albă ca Zăpada peste pitici, tronează Roberta. Dincolo, mecla lui Geoană.

Clar, PSD a luat-o la moacă şi-n Executiv şi-n Legislativ la capitolul look. Totuşi, pentru epigonii lui Ilici există o luminiţă la capătul tunelului: Magda Bistriceanu (foto). Dar fraierii o ţin la capătul tunelului. Având aşa o floricică în ogradă, la prezidenţiale trimit un posomorât ca Geoană. Nasty! Între timp, Magda ar putea schimba parfumul de trandafiri cu cel de Crin. Cu clarviziunea sa binecunoscută, Ludovic Orban se străduieşte s-o ademenească în partidul cu săgeata-n sus.

joi, 11 iunie 2009

Totuşi, cine dracu' suntem?

De idei nu ducem lipsă, când vine vorba de dezvoltarea turismului nostru subdezvoltat. Elena Udrea, în cucernicia sa, vrea turism ecumenic. Totuşi, cum îi fraierim pe străini să vină-ncoace? Una dintre cele mai recente iniţiative guvernamentale de promovare ridică kitsch-ul pe o nouă culme: motociclişti călare pe cai deghizaţi în... zebre. Asta într-un clip menit să convingă străinii să-şi facă vacanţele la noi. N-avem brand turistic, cu toate că se coace aşa ceva. Cu adevărat îngrijorător mi se pare, însă, că noi, cu toţii la un loc, nu ştim ce ne repezintă de fapt. N-avem aşa-numitul brand de ţară şi nici prea multe idei despre cum ar putea să sune. Fabulospiritul a fost o găselniţă la care am chicotit ori ne-am crucit, însă n-am găsit ceva mai acătării. Altfel spus, habar n-avem ce naiba ne defineşte. În turism, iată, avem un salt ideologic de la Dracula la vacanţe ecumenice.

Turismul băştinaş era pe punctul să se facă frate cu Dracula pe vremea când Dan Matei Agathon încălzea fără să ştie scaunul Elenei Udrea. Drumul către Dracula Parc părea pavat cu cele mai nobile intenţii, cea de căpătâi fiind sucţionarea valutei oaspeţilor. Locul ginit iniţial era lângă Sighişoara, însă după scandalul legat de posibila afectare a mediului, guvernanţii au decis să-i facă lui Dracula buletin de Bucureşti. Şi au mai hotărât că în cogeamite parcul se vor servi exclusiv junk-food de la McDonald's şi licori de la Coca Cola. Ca nu cumva americanilor să li se aplece mâncând sărmăluţe şi să-i mistuie dorul de casă sorbind zaibăr. În atari condiţii, cred că Dracula însuşi n-a fost prea afectat când i s-a trântit chepengul în nas. Sub Udrea, era cât pe ce să-ncaseze ţăruşul în inimă, însă şefa turismului, după ce declarase că vampirul n-are valoare ca brand, a revenit la sentimente mai bune faţă de el. De la vorbă la faptă, însă, calea-i lungă. Sau nu-i deloc.

miercuri, 10 iunie 2009

Cultul personalităţii e răsplătit gras

Geniul limbistic al lui Traian Ungureanu este, în fine, răsplătit. Spun în fine pentru că în 2007, acest fiu al naţiei a ratat funcţia de ambasador la Londra. Însuşi Băsescu îl propusese, dar Tăriceanu l-a tratat cu refuz. Ungureanu n-a depus armele. Cu râvnă, a continuat să sufle în pânzele tetra ale întâiului bărbat al patriei. Şi să-i înfiereze duşmanii. „Obişnuitul hohot tonic à la Băsescu“, numea gazetarul de la „Cotidianul“ râsul prezidenţial care, între noi fie vorba, aduce mai degrabă a fundal sonor de speluncă.

Scribul a ţinut să se delimiteze, dezgustat, de tagma păsăricilor şi găozarilor. S-a năpustit cu sfântă mânie la grumazul Clubului Român de Presă, care luase atitudine vizavi de gestul preşedintelui de a confisca telefonul unei ziariste. Gest care, de altfel, pentru orice om de bun simţ era în sfera mârlăniei şi chiar cu conotaţii penale. Nu s-a sfiit să-l pună la zid pe CTP: „Ziarist stricat de nesaţ cristic, C.T. Popescu gândeşte că preşedintele Băsescu a incitat la violenţă, smulgând telefonul din mâna ziaristei Pană“. Căci în viziunea lui Traian Ungureanu, eşti sculă de ziarist doar dacă-l aplauzi pe Băsescu în postura de agresor al unei femei.

Iată-l europarlamentar pe acest „adevărat stilist al limbii române“, vorba lui Adriean Videanu. Nu-i prima răsplată acordată de Zeus pentru ode. Sever Voinescu şi Cătălin Avramescu, foşti camarazi de oficios ai lui Ungureanu, au primit demult dregătorii faine, pentru merite deosebite în reînvierea cultului personulităţii.

marți, 2 iunie 2009

Oferta ofertelor: divorţ într-o clipită

Divorţul. Ultima frontieră. Într-un colţişor al Căii Lactee, pe o planetă albastră, pe teritoriul numit România, vieţuitoarele numite avocaţi s-au înstăpânit pe problemă. Humanoizii care vor să se separe de pereche sunt exploataţi nemilos. Pentru o simplă consultaţie, plătesc aproape atât cât câştigă, cei mai mulţi dintre ei, într-o lună. Din mijlocul castei avocaţilor, însă, unul s-a ridicat la luptă. Vrea să ajute cât mai mulţi oameni să divorţeze rapid, ieftin şi fără stres.

„Sunt cumva vreun avocat nebun?“, se întrebă singur. „Probabil că sunt, dar nu te ajut pentru că sunt nebun, te ajut fiindcă nu mi se pare normal ce se întâmplă în România când vine vorba de divorţ, într-adevăr sunt şi cazuri fericite, dar majoritatea sunt bătaie de joc, tu ca simplu cetăţean nu eşti informat, te trimite dintr-o parte în alta, majoritatea avocaţilor îţi cer sume greu de suportat şi lista de neajunsuri continuă“, răspunde tot el.

Ferice de muritorii care apelează la el, căci au parte de cel mai rapid divorţ din lume. Dar ce spun eu? Cel mai rapid din întregul univers: divorţul într-o secundă! Şi ieftin ca braga. Numai că avocaţii cei răi contraatacă. Dacă pofteşti la CD-ul intitulat „Divorţ într-o secundă - rapid, corect şi fără bătaie de cap“, dă fuguţa, căci stocul e limitat în mod dramatic. Iar produsul „poate fi interzis oricând din motive de orgoliu, invidie şi chiar ură“, după cum avertizează marele salvator al celor ce vor să sfărâme lanţurile căsniciei.

Ne vor şti de EBa, fir-ar...

Va fi o prezenţă ridicol de scăzută duminică, la vot? Ori una cât de cât? Cică dacă tratăm cu sictir momentul, coana Europa ne-ar putea da notă mică la purtare. Iar dacă răspundem mulţi la strigare, ne-ar pupa năsucul nostru dulce şi poate ne-ar da şi ciucalată. De-o fi una, de-o fi alta, eu, cel puţin, mă duc. Am mers aproape de fiecare dată la scrutinuri. Ca în celelalte rânduri, o să votez de-al dracu', cu gândul să nu iasă ăia care mie mi se par mai maro.

Clar, nu-s dintre cei care ştampilează însufleţiţi de mesaje înălţătoare. Am, însă, un gust mai amar ca niciodată. Pentru că, indiferent ce scoruri ies între famigliile politice, pentru prima dată în istorie vom avea un europarlamentar care-şi prezintă numărul de la maşină ca blazon. Mi se pare - şi sunt convins că nu numai mie - că sub brandul EBa exportăm la Bruxelles un produs cocalaro-pitziponchian cum numai la noi se putea plămădi. Nu simţeam aşa o jenă nici dacă ne reprezenta în legislativul UE Sexy Brăileanca. Măcar se prezenta cu nume şi prenume şi cred că gândea de două ori înainte să pledeze pentru legalizarea marijuanei. Să fim înţeleşi, nu mă deranjează că EBa face politică, e dreptul ei constituţional. Dacă năzuia la vreo dregătorie din ţară, o consideram chiar trendy, pentru că avem deja o cameră a Parlamentului şi vreo două ministere cucerite pe bază de nuri. În Parlamentul European, însă, după umila mea părere, ar trebui să te prezinţi şi cu ceva conţinut, nu doar cu ambalajul. Sau măcar cu nume, nu cu trei litere de pe plăcuţa autoturismului.

luni, 1 iunie 2009

DEX manipulează cu bună ştiinţă

Errare humanum est, sed perseverare diabolicum. Expresia lui Seneca este, din păcate, aplicabilă nu doar inşilor săraci cu duhul. O bună dovadă o constituie definiţia Antroposofiei din DEX, care sună fix aşa: „ANTROPOZOFÍE s.f. Doctrină religioasă care înlocuieşte pe Dumnezeu cu omul conceput ca esenţă divină, accesibilă numai iniţiaţilor. – Din fr. anthroposophie“. Societatea Antroposofică din România a solicitat schimbarea definiţiei măcar în ediţia online a DEX, deoarece Antroposofia nu e o doctrină religioasă şi nici etimologia cuvântului nu e franţuzească. În zadar.

Autorii dicţionarului o ţin langa cu doctrina care-l înlocuieşte pe Creator, cică, cu omul. Antroposofii propun o definiţie care sintetizează obiectul mişcării lor: „ANTROPOZOFÍE s.f. Concepţie spirituală care îşi propune înţelegerea fiinţei umane prin dezvoltarea percepţiei suprasenzoriale. – Din ger. Anthroposophie“. Ei sunt de părere că autorii DEX au preluat definiţia greşită de la adversarii Antroposofiei. Probabil nu greşesc. Într-adevăr, Rudolf Steiner, întemeietorul Antroposofiei, a avut şi are o groază de contestatari (unii de o virulenţă extremă) mai ales din rândul prelaţilor creştini, dar şi al reprezentanţilor mai multor comunităţi ştiinţifice. Filozof şi ocultist, Steiner a fost orientat spre aplicarea practică a ştiinţei spirituale, reuşind să întemeieze curente în pedagogie, medicină, arhitectură, arte plastice, teatru şi alte domenii.

Cred că e extrem de îngrijorător că autorii DEX, oameni care au în mod sigur o anumită ţinută ştiinţifică, nu reacţionează, iată, la o observaţie de cel mai elementar bun simţ, proferând, în schimb, o gogomănie. E grav că dicţionarul de căpătâi al Limbii Române poate manipula în felul în care o face vizavi de Antroposofie. Propaganda, negativă sau nu, n-ar avea, în mod normal, ce să caute într-un dicţionar.

miercuri, 27 mai 2009

În vremuri grele, femei grele

O prestigioasă revistă pentru bărbaţi a efectuat un sondaj printre cititori pentru a vedea dacă le plac femeile slabe sau corpolente. Rezultatul a fost de natură să le descumpănească pe reprezentantele sexului frumos care ţin la siluetă. În proporţie de 80%, masculii se dau în vânt mai degrabă după dame cu rotunjimi decât după cele care se încadrează în standardul 90 - 60 - 90. Cercetătorii spun că de vină pentru promovarea femeii şnur sunt articolele şi emisiunile de modă, în care apar doar manechine slabe sau chiar scheletice. S-ar zice că specialiştilor le dă dreptate însăşi mama natură, care a alcătuit marea majoritate a femeilor cu multe kilograme în plus faţă de cât prevede stasul.

De-a lungul vremii, moda în materie de corpolenţă feminină a oscilat. Un fapt interesant observat de psihologi este că în vremuri de prosperitate, femeia slabă a avut mai mult succes, iar în perioade de restrişte, damele durdulii au fost mai apreciate. De pildă, în timpul recesiunii de la începutul anilor '30, făcea furori planturoasa Mae West. Explicaţia ţine de subliminal: ţesutul adipos bine reprezentat la sexul frumos sugerează, într-un cotlon din cerebelul masculului, belşug. Adică ceva după care tânjeşte. Criza economică actuală aduce ori ba o schimbare de macaz?

Un fel de moment de cotitură s-a petrecut anul trecut, când Chloe Marshall şi-a plimbat dezinvoltă cele 80 de kilograme pe scena unui concurs de frumuseţe, pe care l-a câştigat şi s-a calificat în finala competiţiei Miss Anglia! Kate Dillon, cândva unul dintre modelele normale, s-a pus pe înfulecat şi, cu toate că a ajuns la categoria XXL, revista People a inclus-o printre cei mai frumoşi 50 de oameni ai planetei. Apune gloria damei filiforme? Dacă analogia între starea economiei şi grăsimea femeii e valabilă, treaba e clară.

marți, 26 mai 2009

Bărbaţi de stat? Aşa stat, aşa bărbaţi...

În concursul de maimuţăreli dintre Băsescu şi Geoană, ultimul a punctat, zilele trecute, jucându-se cu lopăţelele şi grebluţele unor prunci din Târgu Jiu. Preşedintele Senatului n-a prea reuşit să-i impresioneze pe prichindei, dar - cine ştie? - poate a umezit niţel ochii unor matroane.

Replica primului om în stat nu s-a lăsat mult aşteptată. Băsescu, aflat, hăt, în celălalt capăt al ţării, la Năsăud, a hăhăit cu un clop cu flori pe scăfârlie, după care la o următoare baie de mulţime, pe plaiuri bucovinene, s-a înveşmântat într-o bundiţă din blană de dihor şi a tuns o oaie. Oare câtă agerime de minte poate avea alegătorul carpato-danubiano-pontic care pune botu' la astfel de efuziuni ale înalţilor demnitari? Cred că e aproximativ la nivelul cetăţeanului prezentat în partea dreaptă.

Ce face, în acest timp, prezidenţiabilul Crin Antonescu? Păi, dacă ar fi să ne luăm după ce i-a promis lui CTP, în faţa căruia a ratat premiul întâi cu coroniţă pentru că n-a parlit în engleză, mahărul liberalilor stă cu burta pe carte, să-şi dregă lacunele în materie de limbi străine. Matură chibzuinţă, nu?

marți, 19 mai 2009

Quality? Prea târziu...

Încercaţi să vi-i imaginaţi pe Moromete, Ţugurlan şi Cocoşilă în poiana lui Iocan, întorcând pe toate feţele ultimele dezvăluiri din presa cea mai citită azi. Presa de poale-n cap, normal. Bunăoară, cine şi unde şi-a mai implantat silicoane, cu cine s-a mai combinat vreo vedetă de carton, cine cui îi mai fură nevasta, ultimele depresii ale Magdei Ciumac, cea mai recentă exhibare a Nikitei şi altele de felul ăsta. Este că-i greu? Eu nu-mi imaginez scena în alb-negru, ca în film. O văd în multe culori. Cu mult rozaliu şi verzuliu, în orice caz. Şi poiana e de fapt printre blocuri gri, iar în surdină răzbate o manea. Şi lectorul n-are nimic din Victor Rebengiuc, fireşte. Ţugurlan şi Cocoşilă ascultă rânjind. „Lili Sandu zice că iubitul ei e foarte bun la pat“, zice Moromete, după care îşi ridică ochii din pagini şi şi-i aţinteşte într-un punct îndepărtat. „Ce-ai, mă, Moromete?“, face Ţugurlan, un pic iritat. Moromete se apleacă într-o rână şi trage o băşină prelungă.

O droaie de fătuci care au urmărit serialul cu Moni şi Iri visează un nene tomnatic, cu Bentley înaripat, care le deschide larg porţile palatului şi baierele pungii. Jiji e pentru o bună parte din norod Binefăcătorul şi Victima sistemului corupt. Nikita nu cred că are prea mulţi fani, cel puţin deocamdată. Dar rating face sigur. Tabloidele occidentale chiar trag tare să-şi umple paginile. Fac eforturi colosale să tragă în poză buci de prinţese sau de vedete din show-biz. Românaşul paparazzi, însă, tre' să fie bou să folosească gaura cheii, când e poftit înăuntru. De Prigoană & Bahmu, de vedete gravide care ţin morţiş să apară despuiate ca să-şi menţină sau să-şi ridice cota. Băieţi de la „The Sun“, v-am spart! La noi şi televiziunile s-au tabloidizat. Nici nu ştiţi ce pierdeţi că n-aveţi pe sticlă drame ca a Magdei Ciumac. Oare cum ne-am procopsit cu o cancaniadă de asemenea proporţii? Fenomenul ar trebui analizat ştiinţific. N-am eu pregătirea necesară, îmi dau doar cu părerea. Părerea mea e că de la primii bolovani scoşi pe gură de Gigi Becali, insul ar fi trebuit ocolit de presari. Cel puţin de cei care azi folosesc eticheta „quality“ ca umbrelă împotriva avalanşei tabloidelor. Jiji a fost unul din primele produse îndoielnice ale mass-media. Cine altcineva l-a băgat intens pe gâtul consumatorului? N-aş da vina, deci, în primul rând pe „bobor“ pentru manelizarea generalizată şi întinsă până la vârful vieţii publice. Chiar şi printre intelectualii subţiri ai naţiei găsesc vinovaţi de expansiunea prostului gust. Vorbesc de cei care au pretenţii elitiste, dar îl aplaudă pe Băsescu, preşedintele care îi numeşte „găozar“ sau „păsărică“ pe ziariştii incomozi. Şi care se cinstea, pe vremuri, cu Jiji.

luni, 18 mai 2009

Trist: Poli, mioriţa galbenă

Îmi amintesc că prin clasa a zecea jucam hohombal într-un stil cam sadic. Aveam un coleg care nimerea foarte des în poartă şi noi, ăilalţi, îl luam la ţintă. Bietul de el, încasa în toate părţile anatomice mingi şutate cu sete. Recunosc, nu-i cea mai isteaţă chestie pe care am făcut-o. Partida Dinamo - Poli de ieri mi-a retrezit această amintire. Un fel de hohombal cu Poli pe post de fraier proţăpit cu curul în poartă şi luat la ţintă nemilos. Alb-violeţii noştri puteau s-o fure şi mai urât, ăsta-i adevărul. De fapt, în meciul ăsta trist au fost galbenii noştri şi la propriu şi la figurat. Galbeni ca mămăliga. E dureros să spun asta despre Poli, dar e părerea mea. Poţi câştiga uneori pârjolind ogoarele şi otrăvind fântânile. Poţi în România. Dar Poli luptă pentru prezenţa în Champions League. Acolo se joacă fotbal, nu hohombal. Acum, nu-mi rămâne decât să sper că Poli îşi revine până la meciul cu Steaua. Chiar n-are voie s-o facă de oaie cu oile, pentru a mai spera la CL. Dacă vin punctele înapoi de la TAS, aşa cum ar fi normal, ar mai fi speranţe. Haide Poli!

joi, 14 mai 2009

Zicere zen

Un călător întâlni un tigru. Fugi, urmărit de tigru, până ajunse la o prăpastie. Se agăţă de o coardă de viţă-de-vie sălbatică şi-şi dădu drumul. Tigrul îl aştepta sus. Privind în jos, omul văzu un alt tigru în fundul prăpastiei. Doi şoareci începură să roadă coarda de care era agăţat. Atunci văzu, crescută într-o crăpătură a stâncii, o fragă. O culese şi o băgă în gură. Ce gust minunat avea!

miercuri, 13 mai 2009

Dida

A fost o vreme când era musai să ai voce pentru a te numi cântăreaţă. Politic vorbind, n-a fost o epocă fericită, ba din contră. Şi totuşi, în vremurile alea de restrişte am avut parte de talente deosebite în muzica uşoară... Dragii moşului (na, cad în păcatul sfătoşeniei), e treaba voastră dacă vă plac ţâmpii, silicoanele şi zbânţuielile fetişcanelor care mimează azi cântatul. Mie coarda sensibilă mi-o ating vocile de aur ale anilor '70, '80 şi '90, când nu era ambalajul pe primul loc şi conţinutul pe cel secund, ca acum. Tina Turner, Bonnie Tyler, Jennifer Rush, Annie Lennox ar fi câteva exemple. Ba aş coborî niţel în perioada prenatală, când strălucea Janis Joplin.

Şi pe meleagurile noastre au răsunat voci remarcabile, ca cele ale Angelei Similea, Mirabelei Dauer, Mihaelei Runceanu şi, deloc în ultimul rând, a Didei Drăgan. Dida făcea, totuşi, notă discordantă. În sensul bun, după mine. Cânta rock. Recunosc, unele melodii din repertoriul ei nu erau de cea mai bună factură, însă reuşea să îşi farmece auditoriul prin interpretare. O voce unică. Ieşită parcă direct din suflet. Dintr-un suflet nebunatic, în sensul nobil al cuvântului. Pe scenă era parcă într-o ciudata transă, mişcându-se oarecum spasmodic. Inestetic după gustul unora, cărora nu le împărtăşesc opinia. Azi îmi place Dida mai mult decât în vremea juneţii mele. Poate pentru că e antiteza perfectă a playback-uitoarelor blonde pe care ni le bagă pe gât televiziunile.