miercuri, 27 mai 2009

În vremuri grele, femei grele

O prestigioasă revistă pentru bărbaţi a efectuat un sondaj printre cititori pentru a vedea dacă le plac femeile slabe sau corpolente. Rezultatul a fost de natură să le descumpănească pe reprezentantele sexului frumos care ţin la siluetă. În proporţie de 80%, masculii se dau în vânt mai degrabă după dame cu rotunjimi decât după cele care se încadrează în standardul 90 - 60 - 90. Cercetătorii spun că de vină pentru promovarea femeii şnur sunt articolele şi emisiunile de modă, în care apar doar manechine slabe sau chiar scheletice. S-ar zice că specialiştilor le dă dreptate însăşi mama natură, care a alcătuit marea majoritate a femeilor cu multe kilograme în plus faţă de cât prevede stasul.

De-a lungul vremii, moda în materie de corpolenţă feminină a oscilat. Un fapt interesant observat de psihologi este că în vremuri de prosperitate, femeia slabă a avut mai mult succes, iar în perioade de restrişte, damele durdulii au fost mai apreciate. De pildă, în timpul recesiunii de la începutul anilor '30, făcea furori planturoasa Mae West. Explicaţia ţine de subliminal: ţesutul adipos bine reprezentat la sexul frumos sugerează, într-un cotlon din cerebelul masculului, belşug. Adică ceva după care tânjeşte. Criza economică actuală aduce ori ba o schimbare de macaz?

Un fel de moment de cotitură s-a petrecut anul trecut, când Chloe Marshall şi-a plimbat dezinvoltă cele 80 de kilograme pe scena unui concurs de frumuseţe, pe care l-a câştigat şi s-a calificat în finala competiţiei Miss Anglia! Kate Dillon, cândva unul dintre modelele normale, s-a pus pe înfulecat şi, cu toate că a ajuns la categoria XXL, revista People a inclus-o printre cei mai frumoşi 50 de oameni ai planetei. Apune gloria damei filiforme? Dacă analogia între starea economiei şi grăsimea femeii e valabilă, treaba e clară.

marți, 26 mai 2009

Bărbaţi de stat? Aşa stat, aşa bărbaţi...

În concursul de maimuţăreli dintre Băsescu şi Geoană, ultimul a punctat, zilele trecute, jucându-se cu lopăţelele şi grebluţele unor prunci din Târgu Jiu. Preşedintele Senatului n-a prea reuşit să-i impresioneze pe prichindei, dar - cine ştie? - poate a umezit niţel ochii unor matroane.

Replica primului om în stat nu s-a lăsat mult aşteptată. Băsescu, aflat, hăt, în celălalt capăt al ţării, la Năsăud, a hăhăit cu un clop cu flori pe scăfârlie, după care la o următoare baie de mulţime, pe plaiuri bucovinene, s-a înveşmântat într-o bundiţă din blană de dihor şi a tuns o oaie. Oare câtă agerime de minte poate avea alegătorul carpato-danubiano-pontic care pune botu' la astfel de efuziuni ale înalţilor demnitari? Cred că e aproximativ la nivelul cetăţeanului prezentat în partea dreaptă.

Ce face, în acest timp, prezidenţiabilul Crin Antonescu? Păi, dacă ar fi să ne luăm după ce i-a promis lui CTP, în faţa căruia a ratat premiul întâi cu coroniţă pentru că n-a parlit în engleză, mahărul liberalilor stă cu burta pe carte, să-şi dregă lacunele în materie de limbi străine. Matură chibzuinţă, nu?

marți, 19 mai 2009

Quality? Prea târziu...

Încercaţi să vi-i imaginaţi pe Moromete, Ţugurlan şi Cocoşilă în poiana lui Iocan, întorcând pe toate feţele ultimele dezvăluiri din presa cea mai citită azi. Presa de poale-n cap, normal. Bunăoară, cine şi unde şi-a mai implantat silicoane, cu cine s-a mai combinat vreo vedetă de carton, cine cui îi mai fură nevasta, ultimele depresii ale Magdei Ciumac, cea mai recentă exhibare a Nikitei şi altele de felul ăsta. Este că-i greu? Eu nu-mi imaginez scena în alb-negru, ca în film. O văd în multe culori. Cu mult rozaliu şi verzuliu, în orice caz. Şi poiana e de fapt printre blocuri gri, iar în surdină răzbate o manea. Şi lectorul n-are nimic din Victor Rebengiuc, fireşte. Ţugurlan şi Cocoşilă ascultă rânjind. „Lili Sandu zice că iubitul ei e foarte bun la pat“, zice Moromete, după care îşi ridică ochii din pagini şi şi-i aţinteşte într-un punct îndepărtat. „Ce-ai, mă, Moromete?“, face Ţugurlan, un pic iritat. Moromete se apleacă într-o rână şi trage o băşină prelungă.

O droaie de fătuci care au urmărit serialul cu Moni şi Iri visează un nene tomnatic, cu Bentley înaripat, care le deschide larg porţile palatului şi baierele pungii. Jiji e pentru o bună parte din norod Binefăcătorul şi Victima sistemului corupt. Nikita nu cred că are prea mulţi fani, cel puţin deocamdată. Dar rating face sigur. Tabloidele occidentale chiar trag tare să-şi umple paginile. Fac eforturi colosale să tragă în poză buci de prinţese sau de vedete din show-biz. Românaşul paparazzi, însă, tre' să fie bou să folosească gaura cheii, când e poftit înăuntru. De Prigoană & Bahmu, de vedete gravide care ţin morţiş să apară despuiate ca să-şi menţină sau să-şi ridice cota. Băieţi de la „The Sun“, v-am spart! La noi şi televiziunile s-au tabloidizat. Nici nu ştiţi ce pierdeţi că n-aveţi pe sticlă drame ca a Magdei Ciumac. Oare cum ne-am procopsit cu o cancaniadă de asemenea proporţii? Fenomenul ar trebui analizat ştiinţific. N-am eu pregătirea necesară, îmi dau doar cu părerea. Părerea mea e că de la primii bolovani scoşi pe gură de Gigi Becali, insul ar fi trebuit ocolit de presari. Cel puţin de cei care azi folosesc eticheta „quality“ ca umbrelă împotriva avalanşei tabloidelor. Jiji a fost unul din primele produse îndoielnice ale mass-media. Cine altcineva l-a băgat intens pe gâtul consumatorului? N-aş da vina, deci, în primul rând pe „bobor“ pentru manelizarea generalizată şi întinsă până la vârful vieţii publice. Chiar şi printre intelectualii subţiri ai naţiei găsesc vinovaţi de expansiunea prostului gust. Vorbesc de cei care au pretenţii elitiste, dar îl aplaudă pe Băsescu, preşedintele care îi numeşte „găozar“ sau „păsărică“ pe ziariştii incomozi. Şi care se cinstea, pe vremuri, cu Jiji.

luni, 18 mai 2009

Trist: Poli, mioriţa galbenă

Îmi amintesc că prin clasa a zecea jucam hohombal într-un stil cam sadic. Aveam un coleg care nimerea foarte des în poartă şi noi, ăilalţi, îl luam la ţintă. Bietul de el, încasa în toate părţile anatomice mingi şutate cu sete. Recunosc, nu-i cea mai isteaţă chestie pe care am făcut-o. Partida Dinamo - Poli de ieri mi-a retrezit această amintire. Un fel de hohombal cu Poli pe post de fraier proţăpit cu curul în poartă şi luat la ţintă nemilos. Alb-violeţii noştri puteau s-o fure şi mai urât, ăsta-i adevărul. De fapt, în meciul ăsta trist au fost galbenii noştri şi la propriu şi la figurat. Galbeni ca mămăliga. E dureros să spun asta despre Poli, dar e părerea mea. Poţi câştiga uneori pârjolind ogoarele şi otrăvind fântânile. Poţi în România. Dar Poli luptă pentru prezenţa în Champions League. Acolo se joacă fotbal, nu hohombal. Acum, nu-mi rămâne decât să sper că Poli îşi revine până la meciul cu Steaua. Chiar n-are voie s-o facă de oaie cu oile, pentru a mai spera la CL. Dacă vin punctele înapoi de la TAS, aşa cum ar fi normal, ar mai fi speranţe. Haide Poli!

joi, 14 mai 2009

Zicere zen

Un călător întâlni un tigru. Fugi, urmărit de tigru, până ajunse la o prăpastie. Se agăţă de o coardă de viţă-de-vie sălbatică şi-şi dădu drumul. Tigrul îl aştepta sus. Privind în jos, omul văzu un alt tigru în fundul prăpastiei. Doi şoareci începură să roadă coarda de care era agăţat. Atunci văzu, crescută într-o crăpătură a stâncii, o fragă. O culese şi o băgă în gură. Ce gust minunat avea!

miercuri, 13 mai 2009

Dida

A fost o vreme când era musai să ai voce pentru a te numi cântăreaţă. Politic vorbind, n-a fost o epocă fericită, ba din contră. Şi totuşi, în vremurile alea de restrişte am avut parte de talente deosebite în muzica uşoară... Dragii moşului (na, cad în păcatul sfătoşeniei), e treaba voastră dacă vă plac ţâmpii, silicoanele şi zbânţuielile fetişcanelor care mimează azi cântatul. Mie coarda sensibilă mi-o ating vocile de aur ale anilor '70, '80 şi '90, când nu era ambalajul pe primul loc şi conţinutul pe cel secund, ca acum. Tina Turner, Bonnie Tyler, Jennifer Rush, Annie Lennox ar fi câteva exemple. Ba aş coborî niţel în perioada prenatală, când strălucea Janis Joplin.

Şi pe meleagurile noastre au răsunat voci remarcabile, ca cele ale Angelei Similea, Mirabelei Dauer, Mihaelei Runceanu şi, deloc în ultimul rând, a Didei Drăgan. Dida făcea, totuşi, notă discordantă. În sensul bun, după mine. Cânta rock. Recunosc, unele melodii din repertoriul ei nu erau de cea mai bună factură, însă reuşea să îşi farmece auditoriul prin interpretare. O voce unică. Ieşită parcă direct din suflet. Dintr-un suflet nebunatic, în sensul nobil al cuvântului. Pe scenă era parcă într-o ciudata transă, mişcându-se oarecum spasmodic. Inestetic după gustul unora, cărora nu le împărtăşesc opinia. Azi îmi place Dida mai mult decât în vremea juneţii mele. Poate pentru că e antiteza perfectă a playback-uitoarelor blonde pe care ni le bagă pe gât televiziunile.