miercuri, 13 mai 2009

Dida

A fost o vreme când era musai să ai voce pentru a te numi cântăreaţă. Politic vorbind, n-a fost o epocă fericită, ba din contră. Şi totuşi, în vremurile alea de restrişte am avut parte de talente deosebite în muzica uşoară... Dragii moşului (na, cad în păcatul sfătoşeniei), e treaba voastră dacă vă plac ţâmpii, silicoanele şi zbânţuielile fetişcanelor care mimează azi cântatul. Mie coarda sensibilă mi-o ating vocile de aur ale anilor '70, '80 şi '90, când nu era ambalajul pe primul loc şi conţinutul pe cel secund, ca acum. Tina Turner, Bonnie Tyler, Jennifer Rush, Annie Lennox ar fi câteva exemple. Ba aş coborî niţel în perioada prenatală, când strălucea Janis Joplin.

Şi pe meleagurile noastre au răsunat voci remarcabile, ca cele ale Angelei Similea, Mirabelei Dauer, Mihaelei Runceanu şi, deloc în ultimul rând, a Didei Drăgan. Dida făcea, totuşi, notă discordantă. În sensul bun, după mine. Cânta rock. Recunosc, unele melodii din repertoriul ei nu erau de cea mai bună factură, însă reuşea să îşi farmece auditoriul prin interpretare. O voce unică. Ieşită parcă direct din suflet. Dintr-un suflet nebunatic, în sensul nobil al cuvântului. Pe scenă era parcă într-o ciudata transă, mişcându-se oarecum spasmodic. Inestetic după gustul unora, cărora nu le împărtăşesc opinia. Azi îmi place Dida mai mult decât în vremea juneţii mele. Poate pentru că e antiteza perfectă a playback-uitoarelor blonde pe care ni le bagă pe gât televiziunile.

Niciun comentariu: