marți, 28 iulie 2009

Pisici la superofertă

Azi-dimineaţă am găsit în cutia poştală un flyer neobişnuit. Pe scurt, o ofertă imbatabilă de pisici. Gratis. Se vede treaba că un creştin e copleşit de populaţia pisicească din gospodărie şi împarte cu dărnicie din efective, mai precis animale de două şi şase luni. Asigură şi transportul. Din experienţa mea de trăitor la casă ştiu că mâţele sunt tot mai greu de „măritat“. Nu-i vorbă, majoritatea vecinilor au fie câini, fie pisici, fie şi şi. Însă pe an ce trece, patrupedele se împuţinează. Eu, de exemplu, deţin doar una bucată motan, după ce până acum câţiva ani ţineam câte două-trei mâţe. Când făta una, cu tot mai mare greutate găseam doritori de pui, motiv pentru care am decis să păstrez doar mârtani. Acum îl am pe Gusi, un puturos de clasă specială şi cam morocănos, care face însă casă bună cu căţeaua Tiţa şi dulăul Blackie. Momentan nu intenţionez să îmi măresc „grădina zoologică“, deşi băiatul meu ar mai vrea cel puţin o pisică şi, insistent cum e, n-ar fi exclus să o obţină în cele din urmă. Deocamdată, o să ascund de el flyerul cu pricina, dar îi urez omului cu oferta să-i apară clientela cât mai curând. Poate îl ajut niţel postându-i mesajul.

sâmbătă, 18 iulie 2009

Pinguinii gay ştiu una şi bună: vor puiuţi

     Îngrijitorii unei grădini zoologice din China au izolat un cuplu de pinguini gay de restul comunităţii. Cei doi pidosnici furau ouă de la cupluri hetero, înlocuindu-le cu pietre, iar angajaţii grădinii s-au temut că exemplul negativ ar putea fi urmat şi de alţi pinguini. În cele din urmă, după proteste ale vizitatorilor şi, mai ales, ale unor organizaţii care protejează drepturile animalelor, pinguinilor homo li s-a dat voie să devină părinţi.

    La o grădină zoologică din Germania, trei cupluri de pinguini homosexuali îşi fac mendrele nederanjaţi în vreun chip, iar una din perechi a şi procreat, clocind un ou şutit de la părinţii naturali. Pe pământ american, dragostea pinguinilor Harry şi Pepper a fost, normal, neroditoare. S-au chinuit să scoată un pui dintr-o piatră („încercaseră fără succes”, menţionează scrupulos autorul articolului), apoi au adoptat unul. În cele din urmă, Harry a şters cu buretele cei şase ani petrecuţi cu Pepper şi şi-a întemeiat o nouă familie alături de Linda. De văzut dacă ştie cum să-i fecundeze oul. Eu, cel puţin, îi ţin pumnii.

vineri, 3 iulie 2009

A fi mioritic e de ocară sau dimpotrivă?

"O! Jupiter şi voi zeilor! Am supus pe aceşti daci, cel mai războinic popor din câte au fost pe lume, nu numai prin vârtoşia trupului, dar mai ales prin acele învăţături pe care Zamolxis cel mult venerat de dâii le întipărise în suflet, căci ei credeau că nu mor, ci numai îşi schimbă locuinţa de vieţuire şi de aceea se reped la moarte cu aceeaşi veselie cu care ar porni la un drum oarecare“. Sunt vorbele lui Marcus Ulpius Traianus, transmise posterităţii prin Iulian Apostatul. Pe Columna lui Traian, dacii ne apar înghiţind otravă şi străpungându-şi piepturile cu săbiile, singuri sau ajutându-se unii pe alţii să treacă pe lumea cealaltă, la căderea Sarmizegetusei. Nu vreau să dezvolt aici o expunere pe tema precumpănirii celulelor dace sau romane în sângele românilor. Din alt motiv amintesc despre nemurirea în care credeau cu tărie dacii, atunci când boceau la naşterea unui copil şi jubilau la trecerea unui semen pe lumea cealaltă. Pentru că un fir tainic pare să lege viziunea străvechilor daci despre viaţă şi moarte cu obştescul sfârşit descris ca o nuntă, în balada „Mioriţa“, care e răspândită în tot spaţiul locuit de români şi aromâni. Transhumanţa străveche a ciobanilor a favorizat, fără îndoială, răspândirea acestei poezii, cu numeroasele ei variante. Dincolo de fiorul liric, e un fel aparte de a tâlcui misterul vieţii şi al morţii. Mai pe şleau, ţine de religie.

Iată ce spuneau despre „Mioriţa“, cu doar câteva decenii în urmă, nişte ţărani: „Mioriţa o zicem oricând, la moarte, la nuntă. Deşi e vorba de moarte, ea ne aduce linişte, pacea sfântă” - Savu Constantin, 69 de ani, în 1944 –Bălteni-Periş (Ilfov); „Mioriţa o cântă ciobanii mei de parcă se coboară cerul pe pământ” - Roşca Matache, 72 de ani, în 1935 –Cornova-Ungheni (Basarabia); „Dacă mortul n-are pe nimeni, se cântă Mioriţa din bucium, ca să audă izvoarele, munţii şi să-l jelească” - Bâncă Elisabeta, 45 de ani, în 1939 –Topolog-Tulcea (apropo, sunetul buciumului răsuna şi în formidabilele încleştări de la Adamclisi, Tapae şi Sarmizegetusa, pentru a le indica dacilor, în hărmălaia bătăliilor, anumite mişcări tactice); „Mioriţa e ca o istorie primită cu gură de moarte. Trebuie transmisă exact, ca un testament” Poiană Neculai, 90 de ani, în 1978 –Bogdana-Vaslui; „Cu sfinţenie cântăm colindul Mioriţa, dar numai la sărbătorile de iarnă” - Tipuriţă Valer, 85 de ani, în 1980 –Vale-Sibiu; „Ciobanul a fost liniştit; ştia că se duce cu nuntă şi cu toate ale lui, ca şi cum ar fi trăit. De dor, ciobanul a înviat. Dorul e izvorul de viaţă” - Răileanu Dochia, 18 ani, în 1939 –Izvoare-Floreşti (Basarabia);„Mioriţa mă însoţeşte peste tot. Seara, după ce spun rugăciunea, spun şi Mioriţa” - Tătăranu Sultana, 85 de ani, în 1978 –Gemenea-Dâmboviţa; „Mioriţa e tot o vatră; o vatră veche a neamului nostru” - Bălan Ion, 100 de ani, în 1959 –Buriaş-Periş (Ilfov). Azi puţini mai cugetă astfel. Probabil pentru că ne transformăm, încet dar sigur, dintr-un popor de ţărani în altceva. Mi-e teamă că în neam prost. Bunăoară, iată, habar n-avem ce ne defineşte, din moment ce încă ridicăm din umeri când vine vorba de brandul de ţară. O seamă de capete luminate (nu fac mişto numindu-le aşa) spun că „mioritic“ e sinonim cu nătăfleaţă, cu unul fără iniţiativă, care se supune necondiţionat sorţii. Adversarii „Mioriţei“, pe care nu-i bănuiesc de rea intenţie, ci de superficialitate, ar trebui să judece mai adânc. Dacă la daci, nepăsarea în faţa morţii a potenţat rezistenţa în faţa cuceritorilor, la români să fi însemnat oare resemnare? Atunci cum de ne aflăm prin părţile locului? Nota bene, după retragerea stăpânirii romane la sud de Dunăre, vreme de o mie de ani s-au înşirat pe-aici - şi unii s-au înstăpânit vremelnic - goţii, hunii, gepizii, avarii, slavii, pecenegii, cumanii, tătarii şi turcii. Atât de mulţi şi de puternici, încât au sfărâmat imperii. Ei s-au dus, dar mioriticii, ca prin farmec, au rămas.

miercuri, 1 iulie 2009

Războiul fustelor cu nădragii continuă

Poate nu-i pură întâmplare că-n timpurile pe care le trăim moda o fac în cea mai mare măsură fătălăii. Stilul unisex, pe care l-au impus în cele din urmă, nu le e suficient. În timp ce în materie de femei standardul la care ţin morţiş e scheletul ambulant (mersi, nu servim! spun zadarnic peste 90% dintre bărbaţi), gustul lor în materie de băieţi oscilează de la tipul musculos la cel firav şi sfielnic. Fireşte, deoarece cei mai mulţi creatori sunt fie pasivi, fie activi. Mai toţi trag câte o „linie“ să le vină inspiraţia. Sau de necaz că omenirea nu-i destul de evoluată. Bărbaţii cu nădragi ar trebui să devină o scârbavnică amintire, par să zică ei.

Dorind să ne civilizeze pe noi, „barbarii“ cu pantaloni, pregătesc şi pentru anul care vine colecţii vestimentare care să ne scoată în evidenţă... feminitatea. Vom vedea, drept urmare, şi în 2 010 prezentări groteşti cu urmaşi de-ai lui Adam în fustiţe. Printre designerii care creează fuste - unele vaporoase şi rozalii - pentru reprezentanţii sexului tare se numără Jean Paul Gaultier, John Barlett, Kenzo, Dolce & Gabbana, Anna Sui, Burberry, Dries Van Noten sau Yohji Yamamoto. Nimic nou sub soare, căci încă din anii '60 au ieşit la rampă astfel de genii pustii. Unul dintre apostolii fustei masculine, Marc Jacobs (foto), ţine să-şi impună stilul prin forţa exemplului. Ideea capătă adepţi şi peste ocean, unde Thom Browne vrea să-i îmbrace femeieşte pe yankei. Admiratorii/admiratoarele marilor artişti ai domeniului fashion o să mă acuze că sunt refractar la nou, chiar retrograd. Ete, nu mai pot eu de asta! Ca ţăran necizelat ce mă aflu, le urez marilor creatori emasculaţi/efeminaţi să fie ciupiţi de buci. De către dame.