vineri, 3 iulie 2009

A fi mioritic e de ocară sau dimpotrivă?

"O! Jupiter şi voi zeilor! Am supus pe aceşti daci, cel mai războinic popor din câte au fost pe lume, nu numai prin vârtoşia trupului, dar mai ales prin acele învăţături pe care Zamolxis cel mult venerat de dâii le întipărise în suflet, căci ei credeau că nu mor, ci numai îşi schimbă locuinţa de vieţuire şi de aceea se reped la moarte cu aceeaşi veselie cu care ar porni la un drum oarecare“. Sunt vorbele lui Marcus Ulpius Traianus, transmise posterităţii prin Iulian Apostatul. Pe Columna lui Traian, dacii ne apar înghiţind otravă şi străpungându-şi piepturile cu săbiile, singuri sau ajutându-se unii pe alţii să treacă pe lumea cealaltă, la căderea Sarmizegetusei. Nu vreau să dezvolt aici o expunere pe tema precumpănirii celulelor dace sau romane în sângele românilor. Din alt motiv amintesc despre nemurirea în care credeau cu tărie dacii, atunci când boceau la naşterea unui copil şi jubilau la trecerea unui semen pe lumea cealaltă. Pentru că un fir tainic pare să lege viziunea străvechilor daci despre viaţă şi moarte cu obştescul sfârşit descris ca o nuntă, în balada „Mioriţa“, care e răspândită în tot spaţiul locuit de români şi aromâni. Transhumanţa străveche a ciobanilor a favorizat, fără îndoială, răspândirea acestei poezii, cu numeroasele ei variante. Dincolo de fiorul liric, e un fel aparte de a tâlcui misterul vieţii şi al morţii. Mai pe şleau, ţine de religie.

Iată ce spuneau despre „Mioriţa“, cu doar câteva decenii în urmă, nişte ţărani: „Mioriţa o zicem oricând, la moarte, la nuntă. Deşi e vorba de moarte, ea ne aduce linişte, pacea sfântă” - Savu Constantin, 69 de ani, în 1944 –Bălteni-Periş (Ilfov); „Mioriţa o cântă ciobanii mei de parcă se coboară cerul pe pământ” - Roşca Matache, 72 de ani, în 1935 –Cornova-Ungheni (Basarabia); „Dacă mortul n-are pe nimeni, se cântă Mioriţa din bucium, ca să audă izvoarele, munţii şi să-l jelească” - Bâncă Elisabeta, 45 de ani, în 1939 –Topolog-Tulcea (apropo, sunetul buciumului răsuna şi în formidabilele încleştări de la Adamclisi, Tapae şi Sarmizegetusa, pentru a le indica dacilor, în hărmălaia bătăliilor, anumite mişcări tactice); „Mioriţa e ca o istorie primită cu gură de moarte. Trebuie transmisă exact, ca un testament” Poiană Neculai, 90 de ani, în 1978 –Bogdana-Vaslui; „Cu sfinţenie cântăm colindul Mioriţa, dar numai la sărbătorile de iarnă” - Tipuriţă Valer, 85 de ani, în 1980 –Vale-Sibiu; „Ciobanul a fost liniştit; ştia că se duce cu nuntă şi cu toate ale lui, ca şi cum ar fi trăit. De dor, ciobanul a înviat. Dorul e izvorul de viaţă” - Răileanu Dochia, 18 ani, în 1939 –Izvoare-Floreşti (Basarabia);„Mioriţa mă însoţeşte peste tot. Seara, după ce spun rugăciunea, spun şi Mioriţa” - Tătăranu Sultana, 85 de ani, în 1978 –Gemenea-Dâmboviţa; „Mioriţa e tot o vatră; o vatră veche a neamului nostru” - Bălan Ion, 100 de ani, în 1959 –Buriaş-Periş (Ilfov). Azi puţini mai cugetă astfel. Probabil pentru că ne transformăm, încet dar sigur, dintr-un popor de ţărani în altceva. Mi-e teamă că în neam prost. Bunăoară, iată, habar n-avem ce ne defineşte, din moment ce încă ridicăm din umeri când vine vorba de brandul de ţară. O seamă de capete luminate (nu fac mişto numindu-le aşa) spun că „mioritic“ e sinonim cu nătăfleaţă, cu unul fără iniţiativă, care se supune necondiţionat sorţii. Adversarii „Mioriţei“, pe care nu-i bănuiesc de rea intenţie, ci de superficialitate, ar trebui să judece mai adânc. Dacă la daci, nepăsarea în faţa morţii a potenţat rezistenţa în faţa cuceritorilor, la români să fi însemnat oare resemnare? Atunci cum de ne aflăm prin părţile locului? Nota bene, după retragerea stăpânirii romane la sud de Dunăre, vreme de o mie de ani s-au înşirat pe-aici - şi unii s-au înstăpânit vremelnic - goţii, hunii, gepizii, avarii, slavii, pecenegii, cumanii, tătarii şi turcii. Atât de mulţi şi de puternici, încât au sfărâmat imperii. Ei s-au dus, dar mioriticii, ca prin farmec, au rămas.

Un comentariu:

Mircea Popescu spunea...

Si eu zic ca nu-i de ocara, decat ca ne place noua sa ne tot dam suferinzi, daca se poate, apoteotic.