duminică, 16 august 2009

In memoriam Angela & Nicolae Lengher

„S-a dus zăpada albă de pe întinsul ţării/S-au dus zilele Babei şi nopţile vegherii“. Versurile astea de Alecsandri mi le-a recitat bunică-mea cu vreo două săptămâni în urmă, în timp ce făceam planton la căpătâiul ei. Am făcut ochii mari. Momentul poetic l-a avut după un atac cerebral care i-a adus prima spitalizare. Tratamentul ce a urmat i-a curmat crizele de hipertensiune, dar la cei aproape 88 de ani ai ei, bunica Angela era cu adevărat precum zăpada ce se topeşte. Din zi în zi mai slăbită, cu ţinerea de minte tot mai ferfeniţată, în cele din urmă ţintuită la pat şi rezumându-se adesea la exprimări monosilabice. Uneori cerându-ne să o ajutăm să se ridice, pentru a renunţa după cea mai firavă încercare. O dată a rugat-o pe nevastă-mea să îi aducă pardesiul, să meargă la spital, la Nicolae. Retrăia, de fapt, momente din urmă cu 17 ani, când bunicul Nicolae era în reparaţie capitală la Clinicile Noi, după un prim infarct (cel de-al doilea i-a fost fatal, un an mai târziu). Ceea ce ştiam că are să se întâmple cu bunica Angela la un moment dat s-a petrecut. Din nou în ambulanţă, de data asta dusă la Clinicile Noi cu masca de oxigen pe faţă. Un infarct foarte puternic, dar căruia i-a supravieţuit. Perfuzii cu glucoză în mâna stângă şi un cocteil pe bază de dopamină în cea dreaptă au fost ingredientele care i-au menţinut inima în stare de funcţionare. În ciuda pronosticului medicilor, care îi mai dădeau ore, a mai dus-o cinci zile, cu reveniri şi recăderi în agonie. Era foarte lucidă în multe momente, aşa că i-am putut vorbi. S-a stins de Sfânta Maria Mare, după ce cu o zi înainte obţinusem de la ea ultima reacţie: o strângere de mână. De fapt, ca să spun tot adevărul, un contact mai emoţionant l-am avut în vis, cu două nopţi înainte de a se sfârşi. Se făcea că bunica Angela era acasă, forfotind prin camera de la stradă, aşa cum era ea mobilată acum vreo 20 de ani, iar pe canapea şedea bunicul Nicolae. Vorbeau jovial - mi-e ciudă că nu-mi mai amintesc ce îşi spuneau - iar camera era scăldată în razele soarelui. S-au potrivit de minune. El luând viaţa un pic în tragic, ea râzându-i în nas. La ora la care scriu, trupul bunicii e în aceeaşi morgă împuţită prin care a trecut şi bunicul. În curând, îl va urma în mormânt. Dar vorbesc despre simplul ei rest pământesc, stafidit, ţeapăn şi rece, care nu cred că are mai mult de 35 de kilograme. Ea cea adevărată a depăşit mizeriile bătrâneţii şi bolii. A trăit mult şi frumos, spiţa ei numără un fecior, doi nepoţi şi trei strănepoţi. Şi vreau să cred că l-a salutat deja pe bunicul, din partea noastră. Şi că sunt fericiţi.

Niciun comentariu: