miercuri, 30 septembrie 2009

Gata cu scrisul, hai să bocănim!

Iată-l pe prezident ieşind de bunăvoie la răspuns şi picând cu brio. La lecţia despre Neagoe Basarab, pe care îl plasează pe scaunul domniei cu fix un secol mai devreme. În consecinţă, mare dreptate are domnul preşedinte: absolut nimănui nu-i foloseşte să ştie că Neagoe Basarab a domnit între 1412 şi 1421! Colac peste pupăză, e criză mare de tineri care pot repara calculatoare. Bunăoară, iată, nimeni nu dă năvală să depaneze motorul Google al lui Traian Băsescu. L-ar feri să se mai facă de baftă în momentele solemne în care povăţuieşte dăscălimea s-o lase mai moale cu chestiile filosofice şi istorice. Zice că ăi mici pot găsi pe Google datele alea stufoase şi inutile cu care-i torturează profesorii. În visul de aur al conducătorului de vapor (cu accentul pe a), cei de la catedră ar trebui să le desluşească învăţăceilor tainele şurubăritului, ciocănitului şi, bineînţeles, ale destupării sticlelor, căci în aşa hal am ajuns, că nici tinichigii, nici ospătari ca lumea nu mai avem.

Totuşi, cred că cele mai mari confuzii prezidenţale în materie de istorie sunt plasarea guvernului Boc la începutul mileniului al treilea d.Hr. şi mai ales a lui însuşi ca şef de stat în aceeaşi perioadă. Băsescu ar fi fost un foarte bun şef de trib în cuaternar, când unul ca Boc i-ar fi prins tare bine pe post de servant şi când cutumele matriarhale le-ar fi rezervat automat locuri în elita societăţii unora ca Eba, Nuţi sau Ridzi. Cu alte cuvinte, vremea lor ar fi fost în epoca troglodiţilor, termen pe care nu vă chinuiţi să-l căutaţi pe Google, căci vă fac eu scurtătura asta. Pe timpul troglodiţilor nici dracu’ nu-i schingiuia pe copii cu materii greoaie, căci acea binecuvântată societate nu descoperise încă orori precum scrisul. În schimb, oamenii cavernelor, tipi practici, bocăneau cu diverse unelte. Adică făceau toată ziulica Boc, Boc, Boc!

luni, 14 septembrie 2009

Mersi de compasiune, domnu' Mondialu!

Se împlineşte fix un an de la prăbuşirea băncii Lehman Brothers, faliment urmat de o serie de colapsuri ale altor giganţi din piaţa financiară americană, pentru început, apoi şi de pe celelalte continente. Urmarea o ştim: criză financiară generalizată, apoi repercusiuni dramatice în economia reală, pe tot globul. Faptul cel mai trist din toată povestea este că pentru lăcomia paroxistică a unora de peste mări şi ţări plăteşte toată omenirea. Bunăoară, e de-a mirările că ţărişoara noastră n-a ajuns pe butuci din cauza duiumului de matrapazlâcuri ale gulerelor albe băştinaşe, ci pentru că nişte indivizi la fel de scrobiţi, dar de pe Wall Street, s-au jucat cu dinamita numită, pervers, produse financiare derivate (au produs derivă, nu glumă!).

Totuşi, ca să fim cinstiţi, şocul cel mai mare l-au avut americanii, dintr-un simplu motiv: ei credeau că de-alde Lehman Brothers, Bear Stearns şi alţi giganţi de soiul ăsta sunt nemuritori. Noi, românii, am fumat demult crahuri bancare în serie şi nici măcar o umbră de durere nu mai resimţim după defunctele Dacia Felix, Bancorex sau BancCoop. Dar, cum o nenorocire nu vine niciodată singură, de astă dată ne-am trezit nu doar cu economia decuplată de la perfuzii, ci şi cu nişte ciocli în loc de medicii care ar fi tebuit s-o trateze. Aşa se face că în timp ce bolnavul era cuprins de mari dureri de cap, inimă, plămâni, stomac, rinichi şi ficat, a primit o aspirină şi i s-a recomandat o plimbare. Logic, şeful spitalului (cioclul şef, în context) a decretat în cele din urmă că „România e muribundă“. Aşadar astăzi, la un an de la decesul Lehman Brothers, nu ne rămâne decât să ne ţinem propriul parastas. Unul la care dănţuieşte, la braţ cu preşedintele, Bercea Mondialu.