luni, 14 septembrie 2009

Mersi de compasiune, domnu' Mondialu!

Se împlineşte fix un an de la prăbuşirea băncii Lehman Brothers, faliment urmat de o serie de colapsuri ale altor giganţi din piaţa financiară americană, pentru început, apoi şi de pe celelalte continente. Urmarea o ştim: criză financiară generalizată, apoi repercusiuni dramatice în economia reală, pe tot globul. Faptul cel mai trist din toată povestea este că pentru lăcomia paroxistică a unora de peste mări şi ţări plăteşte toată omenirea. Bunăoară, e de-a mirările că ţărişoara noastră n-a ajuns pe butuci din cauza duiumului de matrapazlâcuri ale gulerelor albe băştinaşe, ci pentru că nişte indivizi la fel de scrobiţi, dar de pe Wall Street, s-au jucat cu dinamita numită, pervers, produse financiare derivate (au produs derivă, nu glumă!).

Totuşi, ca să fim cinstiţi, şocul cel mai mare l-au avut americanii, dintr-un simplu motiv: ei credeau că de-alde Lehman Brothers, Bear Stearns şi alţi giganţi de soiul ăsta sunt nemuritori. Noi, românii, am fumat demult crahuri bancare în serie şi nici măcar o umbră de durere nu mai resimţim după defunctele Dacia Felix, Bancorex sau BancCoop. Dar, cum o nenorocire nu vine niciodată singură, de astă dată ne-am trezit nu doar cu economia decuplată de la perfuzii, ci şi cu nişte ciocli în loc de medicii care ar fi tebuit s-o trateze. Aşa se face că în timp ce bolnavul era cuprins de mari dureri de cap, inimă, plămâni, stomac, rinichi şi ficat, a primit o aspirină şi i s-a recomandat o plimbare. Logic, şeful spitalului (cioclul şef, în context) a decretat în cele din urmă că „România e muribundă“. Aşadar astăzi, la un an de la decesul Lehman Brothers, nu ne rămâne decât să ne ţinem propriul parastas. Unul la care dănţuieşte, la braţ cu preşedintele, Bercea Mondialu.

Niciun comentariu: