luni, 30 august 2010

Mi-e dor de Iosif Sava

E de speriat cât de mulţi humanoizi găsesc suprema delectare spirituală în chiţăiala michaeljacksoniană care însoţeşte gestul atingerii zonei genitale în dansul specific. Zeci sau chiar sute de fani ai megastarului se îmbracă, se frezează ca el, dansează ca el. Spre comemorarea zeului lor, a regelui muzicii pop, ca să folosesc o formulă consacrată. Asta pe la noi şi pe aiurea. Dar pe aiurea nu poţi căuta mult mai jos de Michael Jackson fundul prăpastiei kitschului, în timp ce la noi genul ăsta de artist e surclasat clar, din acest punct de vedere. Căci avem megastaruri neaoşe, ca Guţă, Salam, Minune, Vijelie, Costi Ioniţă etc, faţă de care Michael ocupă, totuşi, sfere rarefiate. Cultura pop românească are propriul său tip de fan care, ca în cazul megastarului american, ţine să se distingă de restul pulimii prin look: tricou cu plasă, gel pe păr, lănţoage şi ghiuluri. Şi, analog figurii la care se chiţăie în stilul dansului lui Jackson, cocalarul îşi bâţâie buricul, vrând parcă să fecundeze. Dar michaeljacksonianul, spre deosebire de cocalar, nu are voluptatea băşitului sau râgâitului în public. Iar la nivel planetar obiceiul aruncării gunoiului la coş e larg răspândit, pe când în spaţiul carpato-danubiano-pontic...

Degenerescenţa cu specific strict local nu-i limitată doar la asta. N-ar fi corect să folosim doar termenul de manelizare, când vorbim de mâzga în care suntem. Otevizarea a fost, de fapt, fermentul care a dospit manelizarea. Nu mă refer aici la postul TV soios al lui DDD, îl iau doar ca etalon. Căci de dincolo de sticlă am recepţionat, mai dinspre toate canalele româneşti, prost gust sub toate formele de manifestare. Şi ar fi complet greşit, după părerea mea, să dăm vina doar pe importul occidental de producţii şi formate TV. Adică, totuşi, în talk-show-ul din occident poţi auzi o idee dusă până la capăt. La noi? Toată lumea se ceartă cu toată lumea, ba chiar moderatorii îşi întrerup arţăgoşi invitaţii. În loc de dezbateri, avem ciorovăieli. Unde-i mahalageala mai vârtoasă, dacă se poate şi cu sudălmi, acolo-i şi audienţa garantată.

Vă mai amintiţi, însă, de Iosif Sava? De emisiunea intitulată, sec, Serata muzicală? De genul de dialog pe care îl promova? De extraordinara erudiţie, de subiectele luate exclusiv din muzică, literatură, arte plastice, filosofie? Sigur n-aţi putut uita glasul lui gros, exprimarea, e drept, oarecum mormăită, dar de o eleganţă specială. S-au împlinit recent 12 ani de când a plecat la cele veşnice. A murit, odată cu el, genul aristocratic de a face televiziune. Genul în care moderatorul e mai degrabă oficiantul unui cult pe altarul culturii, decât om de televiziune. Desigur, nu putea să se situeze decât la 180 de grade de Mickael Jackson, în care vedea cel mai mare reprezentant al prostului gust. Iosif Sava a murit, însă, înainte de a asista la o prăbuşire spirituală naţională cu mult sub nivelul cel mai de jos pe care era capabil să şi-l imagineze.

joi, 22 iulie 2010

Apropo de dezgropare

Aveam 13-14 ani şi visam să devin fotbalist, ca mulţi alţi puşti, printre care se număra un băiat scundac, dar bine legat, căruia îi plăcea postul de fundaş central. Eram portar şi, dintre toţi stoperii de la grupele de pitici şi juniori ai Clubului CFR Timişoara îl preferam pe băiatul ăsta, numit Alexandru Grama. Era neobosit, o adevărată zvârlugă. Murea pe teren, cum se spune. Odată, încercând să oprească o minge să intre în poartă, s-a aruncat disperat după minge și s-a julit urât, intrând în cârligele de care e agăţată plasa. Nu suporta să luăm gol gol. Nu stătea prea bine cu instinctul de conservare... La antrenamente îi reuşea întotdeauna o acrobaţie pe care nu vă sfătuiesc s-o încercaţi: în momentul când venea o minge înaltă spre el, în loc s-o joace cu capul, plonja în faţă, ca în bazin, şi o degaja cu talpa.

Ce mi-a venit să amintesc aici, acum, despre acest inimos coleg de echipă? E o reacţie la vânzoleala din ultimele zile, apropo de dezgroparea lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu. Pentru simplul motiv că după ordinul de reprimare criminală a revoltei din 1989, dat de dictator, printre cei măturaţi de pe faţa pământului s-a numărat Alexandru Grama. Împlinise cu doar o lună înainte 18 ani. În 17 decembrie, se găsea în coloana de manifestanţi care venea din Calea Aradului spre centrul Timişoarei. După unele mărturii, asupra lor au tras indivizi în haine civile, dintr-un Aro. După altele, militarii MApN ar fi deschis focul. Grama a fost rănit în braţ şi în maxilar. A mers acasă, iar ai lui l-au transportat la Clinicile Noi, unde medicii au spus că rănile nu sunt foarte grave. A doua zi, însă, rudele lui au primit vestea că e mort. Au găsit trupul lui abia după opt zile! Fusese împuşcat mortal, ca mulţi alţi răniţi ai revoluţiei internaţi în spitalele municipal şi judeţean.

Cu ocazia deshumării cuplului de tristă amintire, unii îi căinează. Am auzit chiar argumentul idiot că n-a fost genocid, că ceauşeştilor li s-a reproşat pe nedrept masacrarea a 60 000 de oameni. Au fost, în realitate, „doar“ 1 104 morţi şi 3 321 de răniţi (mulţi grav mutilaţi). Şi, după unele creiere găunoase, n-a fost genocid! Pe de altă parte, bântuie public dilema tembelă: sunt sau nu sunt ceauşeştii cei dezgropaţi ieri? Păi cine drac' să fie? Ar fi avut vreo noimă ca cei care le-au făcut felul să pună alte cadavre în locul lor? Şi cu „originalele“ să fi făcut ce?

La „fanii“ jalnici ai lui Ceauşescu văd, pe lângă prostie crâncenă, mânie isterică. Sunt, de altfel, fanii pe care îi merită... De un lucru sunt foarte convins: sufletul lui Alexandru Grama nu se află în acelaşi loc cu umbrele celor doi sceleraţi.

sâmbătă, 26 iunie 2010

Avem, în sfârşit, ce alege: cătuşele

Duhul Sfânt bântuie prin pârnaie. Bunăoară, acolo l-a întâlnit Duhul pe Dan Diaconescu, care tocmai rememora clipele când, avându-l pe iubitul Cârmaci în platou, îi sufla vânt din pupa spre un nou mandat. Când Băse îl provoca pe Geoană la un ultim duel la OTV. Când el, Dan Diaconescu în Direct, se înfiora ca o fată mare la aşa o dovadă de bărbăţie şi murmura admirativ când întâiul matroz al ţării povestea cum i s-a făcut lui milă de contracandidat, la faza din confruntare când veni vorba de vizita la Vântu. „Dacă insistam, s-ar fi prăbuşit definitiv“, zicea Băselu, smulgându-i lui DDD exclamaţii de genul „vai, extraordinar, câtă mărinimie, ce suflet bun aveţi“.

Din reveria asta îl smulse Duhul pe marele ziarist încarcerat. În sufletul lui, nostalgia se preschimbase în sentimente neprietene faţă de întâiul bărbat al ţării. Dar Duhul îi dădu gândul cel bun: „trage-ţi, Dane, un partid şi fă-te preşedinte“. Şi DDD luă atunci solemna hotârâre. Mişcat de mulţimea enormă de suflete gingaşe care zac în puşcărie, el hotărî, poate şi animat de-un spirit profetic, ca stema Partidului Poporului Român să fie o expresivă pereche de cătuşe. Va mări pensiile, salariile, iar fiecare cetăţean va fi despăgubit cu 20 000 de euro pentru furăciunile ce i-au fost pricinuite de stat. Şi, logic, nimeni nu va mai face puşcărie în astă ţară, decât pentru chestii extraordinar de grave. Amărăşteanu' nu va mai intra la răcoare pentru orice rahat de furtişag sau viol cu biluţe, ci va achita, acolo, zece lei. Dar bogatu' va plăti, totuşi, aerul tare al libertăţii cu cel puţin un milion de euro. Aşa-i just! Se vădeşte şi grandioasa viziune economică a lui DDD: vă daţi seama ce de bani punem de-o parte, căci acum statul bagă 25 de milioane de lei lunar în curul fiecărui deţinut? Cu Partidul Poporului Român (varianta B este, fără mişto, Partidul Poporului OTV) drept far călăuzitor, îi spargem şi pe americani!

Dar, în meandrele prezentului, e sigur că telefoanele procurorilor vor mai zbârnâi. Iar cătuşele, minunat simbol al libertăţii, vor poposi şi pe alte mânuţe. Şi alte minţi vor fi luminate, deci, de Duh. Şi n-ar fi exclus să ne trezim şi cu alte forţe politice proaspete. Cu steme de succes ca ciomagul, gârbaciul, ţeapa, oul fiert tare şi bun de spart în anumite capete...

P.S.: Isus avea 33 de ani când şi-a încheiat misiunea pământească mântuitoare. DDD are 33 de milioane de euro când şi-o începe. Semn divin?

miercuri, 23 iunie 2010

Cine ne zgâlţâie siguranţa? Presa, normal...

În nemernicia mea, credeam că Băsescu e de vină pentru dezastrul naţional. Când colo, cu totul altele-s motivele, iar Consiliul Suprem de Apărare a Ţării arată acuzator, fireşte, către trusturile de presă, care denigrează instituţii ale statului „prin răspândirea de informaţii false despre activitatea acestora“. Mai mult, CSAT îi acuză pe împieliţaţii de angajaţi ai mogulilor că fac presiuni insuportabile asupra deciziei politice. Clar, presa-i de vină... Dacă nu era ea, afurisita, românii ar fi aplaudat frenetic vitejia cu care iubitul conducător a dat cu barda în salarii şi pensii.

Forul îndrituit cu apărarea ţării vede şi în procesul de îmbătrânire a populaţiei o ameninţare groasă pentru siguranţa naţională. Acuma, la capitolul ăsta lucrurile încep să se-ndrepte. Nici bine nu s-a uscat cerneala pe raport, că o bătrână de 97 de ani din Braşov, altfel periculos de sănătoasă, şi-a curmat zilele cu un cuţit de măcelărie, speriată că pensia de 421 de lei îi intră la apă. Cazul nu-i singular şi e de aşteptat ca şi preţul gigacaloriei să mai măture din astă lume bieţi ciugulitori din pricăjitul buget de pensii. Însă în calea procesului de întinerire a naţiei stă un hop greu, pe care membrii CSAT îl consemnează la fel de scrupulos: dorul de ducă al tineretului. Ce-i de făcut? Să se închidă graniţele şi-am rezolvat-o!

Dar ne pierdem în amănunte, să revenim la ameninţarea de căpătâi. Ochiu' şi timpanu' , împreună cu DNA, tre' să intre pe fir, astfel ca în cel mai scurt timp să nu mai aibă cine întuneca cugetul bărbaţilor şi femeii de stat care ne modernizează neabătut patria. La iarnă, poporul bine încotoşmănat să se-nvioreze spiritual cu emisiuni pozitive la adresa puterii, slăvit să-i fie numele, şi veninoase la adresa ticăloasei opoziţii, cum numai Andreea Pora şi Radu Moraru ar şti să facă. Căci Dan Diaconescu a buctat-o, deşi începuse excelent. Na, şi după ce împodobim cu brăţări duşmanii poporului, n-ar strica să ne destindem şi cu altfel de muzică decât ghiorţăiala de maţe. Bunăoară, cin' să-ncingă mai bine un Omagiu iubitului Comandant, decât Salam sau Guţă? Ceva de genul „Băse, te iubim, că ca tine nu găsim“ ar merge, nu?

sâmbătă, 29 mai 2010

Ne-au trecut răcorile, ne ia cu călduri

Pentru noi, prostimea, iarna ce se duse a fost nici prea-prea, nici foarte-foarte. Dar un connaisseur de talia lui Sebastian Vlădescu a observat cu acurateţe efectele iernii 2009/2010, aşa că în scrisoarea către FMI, semnată împreună cu guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, sunt arătate cu degetul capriciile vremii: „Activitatea economică rămâne slabă şi, contrar aşteptărilor iniţiale, creşterea economică s-a menţinut negativă în primul trimestru al anului 2010. Aceasta reflectă în principal cererea internă slabă, precum şi condiţiile meteorologice nefavorabile de la începutul anului 2010.“

Prin urmare, v-aţi înşelat dacă aţi crezut că Băsescu, secundul Boc şi echipajul ar avea vreo vină pentru golirea vistieriei. De fapt crivăţul a bătut atât de puternic pe-acolo, încât a luat firfireii bugetarilor, pensionarilor, mămicilor şi şomerilor, cu toate că premierul a făcut eforturi supraomeneşti să-i ţină pe loc. Bine că cel puţin o parte din ei i-a direcţionat în economia rămasă fără combustibil şi, aşa, câteva investiţii capitale pentru popor, precum sala de sport din Răchiţele, au fost salvate de îngheţ. Merită elogiat şi titanicul efort intelectual al lui Vlădescu, datorită căruia Elena Udrea are miliardul de euro necesar caselor pentru specialiştii de la ţară.

Iată că omul e mic (vorbesc în general, nicio aluzie la premier) şi la cheremul stihiilor naturii. Numai că un şi mai mare pericol ne paşte din direcţia asta, căci, fatalitate, NASA spune că 2010 va fi cel mai cald an din istorie! Deci, dacă groaznica iarnă ne-a lăsat doar o brumă de mangoţi prin buzunare, cum naiba ieşim din vară?

marți, 11 mai 2010

Grecizare ba, vrem ca-n Tibet şi India

Zice-se că-i bine să vezi mereu partea bună a lucrurilor. Mi se pare corect. Ia să caut binele chiar şi acolo unde inşii raţionali ar zice că-i pierdere de vreme. De pildă în regimul Băsescu şi chiar în scăderea salarială anunţată zilele trecute. Recent trecute, căci sprinteneala cu care de la „primăvara economică“ proorocită de Vlădescu s-a trecut la amputarea veniturilor bugetarilor, pensionarilor şi şomerilor a fost remarcabilă.

Veseliţi-vă, însă, voi cei fără job, moşnegi, băbuţe, profesori, doctori, funcţionari, poliţai, gânguriţi voi prunci cu alocaţii ce scad. Veţi începe o viaţă nouă. Ferice, deci, de voi. Căci se poate trăi cu adevărat bine. Banii n-aduc fericirea, asta deja o ştiţi.

N-o să aveţi după ce bea apă? Dă-o dracu' de mâncare şi, la o adică, la naiba şi cu apa, că-i scumpă şi se măreşte TVA-ul. Se poate şi fără. Cum? Un unchiaş din India, Prahlad Jani, a reuşit! Scrutând zarea mai observăm obiceiuri supereconomicoase. Prin Tibet, de exemplu, călugării budişti petrec o noapte pe an în gerul iernii, într-o grotă la peste 3 500 de metri altitudine, doar cu o cămaşă subţire pe ei. Prin meditaţie produc, cică, o căldură interioară care îi fereşte de îngheţ, ceea ce ne-ar putea inspira pentru la iarnă. Atunci, prin concentrare mintală şi în poziţia lotusului şezând, vom produce gigacalorii mai abitir decât toată industria energetică a lui Videanu. Vom deveni, fără lovele, adevăraţii băieţi deştepţi din Energie.

miercuri, 24 februarie 2010

Băsescianism la doză mică

Reprezentaţia de prostie omenească ce ţine loc de guvernare trebuia, totuşi, să capete un nume. Îl dă, vrând-nevrând, chiar una din eminenţele cenuşii ale propagandei pedeliste, Sever Voinescu: băsescianism. Omul a folosit termenul făcând exegeza PD-L. Iată cum: „Cei mai mulţi dintre noi am venit în partid atraşi de proiectul Traian Băsescu. Am venit aici pentru că PD-L este instrumentul politic şi organizaţional prin care băsescianismul se exprimă. Surpriza unora ca mine nu a fost că PD-L nu este de dreapta, ci că PD-L nu este suficient de băsescian. Cred că, în termenii acţiunii noastre politice, ceva mai mult băsescianism s-ar cere“.

Voinescu nu numeşte curentele deviaţioniste. Hmm... videnism, udrism, berceanism, blagism? Sau chiar puseele de bocism îl supără, deşi mira-m-aş. Nu-i exclus să simtă niscai pericole de culiţătărâţism ori mikişpăgism De-o fi una, de-o fi alta, mă bucur că şandramaua a fost, în fine, botezată. De fondul sonor al băsescianismului se îngrijeşte, cum nu se poate mai potrivit, Salam şi luminăţia sa principesa Ardealului. Cu dedicaţie pentru naşu' Sever...

joi, 14 ianuarie 2010

Dar Salam când primim?

Suprarealismul guvernamental a atins cote interesante după ce ministrul finanţelor i-a cooptat în echipa sa de sfetnici pe Dan Bittman şi Andrei Gheorghe. Sebastian Vlădescu îşi motivează bizarele alegeri prin faptul că vrea feedback de la populaţie. În logica asta, zic eu, mai nimerit era să-l bage în echipă pe manelistul Salam, căci are o cohortă mai mare de fani decât cei doi realizatori TV la un loc. În plus, Salam e mai deprins cu tainele lovelelor, căci nu s-a născut comisarul de Gardă Financiară care să colecteze ceva din grămezile de parai pe care îi câştigă interpreţii de manele. Şi încă un argument forte: marele Salam a interpretat magistral imnul electoral al iubitului conducător. În răstimp, ministrul dezvoltării regionale şi turismului îi face poporului dezvăluiri intime la OTV. De pildă, Elena Udrea gângureşte suav că poartă ţoale de 'jde mii de euro şi, normal, podoabe cu cristale Swarovski. La capitolul ăsta nu stă prea bine cu feedback-ul. Dacă-şi lua consilieră o pipiţă care dă târcoale şoferilor de TIR-uri, economisea o grămadă de bani şi reuşea să arate la fel.

Apropo de OTV, e remarcabil că a făcut un salt spectaculos de la postul care promova cu osârdie no-name-uri de tipul Magda Ciumac la canalul care lustruieşte imaginea preşedintelui şi a unor miniştri. Cu adevărat, OTV merită statutul de cel mai tare canal. E locul în care poporul poate admira în toată splendoarea singurele lucruri care se dezvoltă vertiginos în ţara asta muribundă: nesimţirea şi prostul gust.