luni, 30 august 2010

Mi-e dor de Iosif Sava

E de speriat cât de mulţi humanoizi găsesc suprema delectare spirituală în chiţăiala michaeljacksoniană care însoţeşte gestul atingerii zonei genitale în dansul specific. Zeci sau chiar sute de fani ai megastarului se îmbracă, se frezează ca el, dansează ca el. Spre comemorarea zeului lor, a regelui muzicii pop, ca să folosesc o formulă consacrată. Asta pe la noi şi pe aiurea. Dar pe aiurea nu poţi căuta mult mai jos de Michael Jackson fundul prăpastiei kitschului, în timp ce la noi genul ăsta de artist e surclasat clar, din acest punct de vedere. Căci avem megastaruri neaoşe, ca Guţă, Salam, Minune, Vijelie, Costi Ioniţă etc, faţă de care Michael ocupă, totuşi, sfere rarefiate. Cultura pop românească are propriul său tip de fan care, ca în cazul megastarului american, ţine să se distingă de restul pulimii prin look: tricou cu plasă, gel pe păr, lănţoage şi ghiuluri. Şi, analog figurii la care se chiţăie în stilul dansului lui Jackson, cocalarul îşi bâţâie buricul, vrând parcă să fecundeze. Dar michaeljacksonianul, spre deosebire de cocalar, nu are voluptatea băşitului sau râgâitului în public. Iar la nivel planetar obiceiul aruncării gunoiului la coş e larg răspândit, pe când în spaţiul carpato-danubiano-pontic...

Degenerescenţa cu specific strict local nu-i limitată doar la asta. N-ar fi corect să folosim doar termenul de manelizare, când vorbim de mâzga în care suntem. Otevizarea a fost, de fapt, fermentul care a dospit manelizarea. Nu mă refer aici la postul TV soios al lui DDD, îl iau doar ca etalon. Căci de dincolo de sticlă am recepţionat, mai dinspre toate canalele româneşti, prost gust sub toate formele de manifestare. Şi ar fi complet greşit, după părerea mea, să dăm vina doar pe importul occidental de producţii şi formate TV. Adică, totuşi, în talk-show-ul din occident poţi auzi o idee dusă până la capăt. La noi? Toată lumea se ceartă cu toată lumea, ba chiar moderatorii îşi întrerup arţăgoşi invitaţii. În loc de dezbateri, avem ciorovăieli. Unde-i mahalageala mai vârtoasă, dacă se poate şi cu sudălmi, acolo-i şi audienţa garantată.

Vă mai amintiţi, însă, de Iosif Sava? De emisiunea intitulată, sec, Serata muzicală? De genul de dialog pe care îl promova? De extraordinara erudiţie, de subiectele luate exclusiv din muzică, literatură, arte plastice, filosofie? Sigur n-aţi putut uita glasul lui gros, exprimarea, e drept, oarecum mormăită, dar de o eleganţă specială. S-au împlinit recent 12 ani de când a plecat la cele veşnice. A murit, odată cu el, genul aristocratic de a face televiziune. Genul în care moderatorul e mai degrabă oficiantul unui cult pe altarul culturii, decât om de televiziune. Desigur, nu putea să se situeze decât la 180 de grade de Mickael Jackson, în care vedea cel mai mare reprezentant al prostului gust. Iosif Sava a murit, însă, înainte de a asista la o prăbuşire spirituală naţională cu mult sub nivelul cel mai de jos pe care era capabil să şi-l imagineze.