sâmbătă, 16 noiembrie 2013

Și rugbystele se despoaie artistic

    Componentele naționalei de rugby în șapte a Canadei au nevoie de o suplimentare de fonduri pentru pregătire, căci vor să facă o ispravă frumoasă la Olimpiada din 2016. Ca atâtea alte team-uri din varii discipline sportive, au pus și ele de-un calendar sexy, din ale cărui vânzări vor să-și finanțeze pasiunea. O parte din bani sunt direcționați, de asemenea, spre un program care le încurajează pe tinere să fie active și sănătoase.

    Sportivele sunt la a doua ispravă de gen, după ce au spart gheața în 2004. Sunt fotografii artistice, alb-negru cu o tentă sepia, departe de a fi obscene.

     Rugbyste sexy? s-ar putea mira necunoscătorii fenomenului. Cine a mai aruncat un ochi prin rugby-ul feminin, inclusiv la Ghindele noastre, a putut să constate că spiritul de luptă dreaptă, cu contacte fizice energice, nu-i neapărat dușmanul senzualității.

    Parcă nu le stă rău în ipostaze sexy canadiencelor, nu? Iar față de lipsa resurselor lor materiale mă încearcă un sentiment de-a dreptul duios. Nu atât de duios încât să cumpăr calendarul, cât timp pot admira fotografiile pe net... Dar, dacă n-au pe ce să-și exerseze placajele, m-aș oferi ca material didactic...

joi, 7 noiembrie 2013

Prefer rugbyul pauper fotbalului de bani gata

Mă minunam, zilele trecute, de supărarea iluştrilor fotbalişti de la Poli Timişoara pentru afrontul ce li s-a adus de către conducerea clubului, care dorea să-i transporte la Bucureşti cu autocarul. N-au acceptat decât cu avionul. Să ne-nţelegem, am rămas polist o câtime, dar de câţiva ani am rupt-o aproape total cu fotbalul românesc, iar când văd fiţe şi fasoane de soiul ăsta, nu-mi vine deloc să mă întorc din drum.

N-am văzut, în schimb, la rugbyştii timişoreni, campioni naţionali doi ani la rând, mulţi dintre ei jucători internaţionali, vreo încruntare pentru că bat ţara în lung şi-n lat cu autocarul. Sunt făcuţi din alt aluat decât fotbaliştii, nu încape îndoială. Pentru mine rugby-ul, faţă de care aveam o simpatie moderată încă din copilărie, a devenit de câţiva ani preferinţa sportivă numărul unu. Cu riscul să-i supăr pe vechii camarazi de druckerie alb-violetă, părerea mea este că spiritul Timişoarei se regăseşte mai bine în cavalerismul din jurul balonului oval decât în atmosfera de golănie care a cuprins fotbalul băştinaş.

Material, rugbyul de la noi nu s-a apropiat niciodată de fotbal. Sărăcia se simte acum din plin, pentru că deja cinci echipe nu s-au prezentat la meciurile din ediţia actuală a Cupei României, neavând banii necesari deplasării (de autocar este vorba, nu de aeronava după care schiaună semi-fotbaliştii). De pildă, rugbyştii de la CSM Bucovina Suceava sunt la primul forfait în cele cinci decenii de activitate, clubul negăsind banii necesari pentru deplasarea la Mangalia. Totuși, acest rugby autohton, aşa în zdrenţe cum este, a reprezentat România la toate ediţiile Cupei Mondiale.

Ovaliada românească nici nu concepe absenţa de la turneul final al Cupei Mondiale din Anglia, din 2015. Până atunci, însă, mai e timp de rodaj, iar unul dintre testele tari va fi dat sâmbătă, de la ora 19, când Stejarii vor bifa un moment istoric: prima înfruntare cu Tonga. E o sărbătoare pentru rugby-ul de la noi, pe care federaţia o va onora printr-un moment inedit: jucătorii vor intra pe teren în sunete de buciume. Tongalezii, evident, vor da tradiţionala reprezentaţie de dans tribal, pe care o puteţi admira în clipul cu un schimb de tradiţii folclorice face to face cu reprezentativa All Blacks şi celebrul ei Kamate Haka.

Apropo de deschiderea culturală a tongalezilor, la primul lor antrenament din patria noastră comenzile s-au dat în limba română, pentru acomodare cu graiul Stejarilor. Înfruntarea e sâmbătă, de la ora 19, pe stadionul Arcul de Triumf, transmisă în direct pe TVR 2. E cu bărbaţi, nu cu băieţi răzgâiaţi care nu joacă dacă nu-s plimbaţi cu avionul.

luni, 4 noiembrie 2013

Șnuri are și el demnitatea lui

     Născut în primăvara anului 2010, în comuna Buteni, județul Arad, Șnuri avea să fie dezrădăcinat pe la sfârșitul verii. A fost nevoit să lase satul pentru oraș pentru că i-a plăcut mult feciorului meu. A cam strâmbat din nas stăpâna lui, o rudă îndepărtată de-a noastră, pentru că era cel mai fain mâț din ogradă – femeia mai avea vreo patru pisici – dar a cedat până la urmă.

     Şnuri s-a prins repede că nu-i chiar rău la oraș, că l-am îndopat și l-am smotocit. Chiar din acea zi, a căpătat un obicei fain: când mă vede la calculator mi se urcă în poală și devine super-alintăcios, mângâindu-se de barba mea și, dacă nu-l bag în seamă, mă mușcă finuț de mână, să-l scarpin între urechi. Cred că din ziua aceea, când s-a integrat în noua lui familie, mă consideră mama lui și undeva în creieraș, când mă prinde în fața monitorului, i se declanșează instinctul de țânc dornic de afecțiune maternă.

            Ce nu știe Șnuri al nostru este, însă, că în Timișoara pentru orice pisoi care colindă străzile planează un teribil pericol: să devină eunuc. Hotărârea Consiliului Local nr. 146/14.03.2013 prevede capturarea și sterilizarea atât a câinilor, cât și a pisicilor care nu sunt de rasă și sunt depistate pe străzi neînsoțite de stăpâni.  Bineînțeles că Șnuri nu iese însoțit și niciun mâț n-o face. 

     Din câte am văzut, la ultimele așa-numite târguri de adopții de animale s-au căutat stăpâni și pentru câteva feline, supuse între timp sterilizării. Pot accepta că măsurile împotriva înmulțirii câinilor vagabonzi trebuie luate, dar cu pisicile ce-au avut, totuși? Că oameni, în orice caz, nu atacă. Acum, ce-ar trebui să fac eu? După hotărârea adoptată de edili, mi-ar reveni obligația să-mi prezint eu însumi mârtanul la veterinar, pentru sterilizare, căci nu-i de rasă. Dar n-o să fac asta niciodată, pentru că Șnuri n-ar mai fi Șnuri fără biluțe, cu toate bunele și relele ce decurg din naturala lui înzestrare. Pe lângă desfătarea legată de activitățile întru perpetuarea speciei, Șnuri poartă și urme nasoale după ședințele de socializare cu un mârtan rival: o ureche despicată, zgârieturi pe bot, pe cap, pe spinare... Dacă l-aș transforma în eunuc, însă, i-aș lua ceva din natura lui, din farmecul vieții de pisoi. Iar în caz că e capturat de hingheri și ulterior sterilizat, s-ar putea să mi se activeze nasol instinctul matern față de Șnuri și să-mi vină chef să aplic principiul ”ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Mi s-ar părea corect.

sâmbătă, 2 noiembrie 2013

Alba Iulia și maculata Timișoară...

    M-am cam posomorât, la intrarea în Cetatea Albei, din cauza ceţii care, credeam eu, îmi va strica explorarea locului. În orele următoare, însă, vremea a devenit însorită, astfel încât am putut admira pe îndelete arhitectura şi monumentele.  
 
      N-am decât un cuvânt pentru a descrie Cetatea: superbă. S-au băgat o grămadă de bani în restaurări, în ultimii an, iar rezultatul e extraordinar. Am prins şi schimbarea gărzii la garnizoană, m-am ghiftuit pe cinste la un preţ incredibil de mic - dacă vreţi să mergeţi pe o cale bătătorită, încercaţi porţia sănătoasă de ciorbă de burtă cu 7,50 lei şi pizza Şanţ, de 600 de grame, cu 15,50 lei, de la restaurantul Gothic - am văzut şi Sala Unirii, şi un crâmpei dintr-un festival de muzică ungurească medievală. 

     O remarcă mai am. N-am zărit urmă de graffiti pe vreun perete, deși am căutat, ca timișorean frustrat că orașul meu e mâzgălit crunt. Nu s-or fi aclimatizat acolo ciucalăii ăia care-și zic artiști stradali? Și-or fi luat-o pe coajă la timp și au renunțat? N-am aprofundat fenomenul, dar edilii Timișoarei ar fi bine s-o facă. 

      Un amic mi-a relatat, după ce îi povestisem despre lipsa totală a mâzgăliturilor de pe pereții Cetății Albei, că un băiat cu spray graffiti, al cărui pseudonim Ycre poate fi văzut pe nenumărate clădiri din centrul Timișoarei, e de baștină de unde credeți? Din Alba Iulia! Dacă nimeni nu-i profet la el acasă, iată că nici graffer nu-i...