marți, 3 noiembrie 2015

Rock versus ”cruciații” cu neuron unic, dar fix

     Nu-i cel mai plăcut lucru să-ți aperi gusturile. Nu-i normal, de fapt. Din păcate, în țara asta bolnavă, te poți simți nevoit. Dar nu mă apucam să scriu de nebun despre ce-i rockul și ce vrea el – chiar, vrea oarece, ca un țel programatic al întregii mișcări? – dacă tinerii ăia arși de vii n-ar fi fost atacați doar pentru că erau la un concert de gen. S-a suprapus și Halloween-ul, alt cal de bătaie al moraliștilor (plini de praf, în mare parte), așa că tragedia a devenit ocazia perfectă pentru bigoți și încuiați de a aplauda ”pedeapsa cerească” pe care și-au primit-o băieții și fetele din clubul ăla nenorocit. Fără să mai conteze că oamenii consumau un suc sau o bere, nu sânge, și că nu se închinau lui Scaraoschi și nu-l miștocăreau nici un pic pe Dumnezeu. Erau la o cântare, atât. Aș paria că o mulțime de spectatori nici măcar nu erau fani ai genului, dar, fiind moca intrarea, și-au zis că-i o bună variantă de distracție. Morți, mutilați sau nevătămați, sunt făcuți la grămadă sataniști de neisprăviții ăștia care se cred mesagerii Domnului.

     Rockul a recepționat dintotdeauna atacuri sub centură dinspre tagma clericală. N-a scăpat de acuzații de satanism nici măcar Regele Elvis, ca să nu mai vorbim de Beatles, de Led Zeppelin și de marile trupe care le-au urmat. Rockerii, cu excepțiile de rigoare, nu prea s-au omorât cu firea în a se lua de religie sau de preoți. Au combătut adesea, însă, sistemele care încearcă să pună stavile în calea gândirii și exprimării (punk-rockul are o bilă albă de la mine, chiar dacă uneori a sărit pârleazul, pentru că a fost și este încă în linia întâi a bătăliei cu stupizii potentați), chestie care sigur nu le-a plăcut anumitor reprezentanți ai bisericilor, mai precis ălora din aripa încuiată. Probabil puternica aspirație spre libertate din acest gen muzical a iritat cel mai mult.

     E foarte adevărat, există adepți ai genului cu apetență spre păgânism, alții certați fățiș cu religia în general și cu creștinismul în particular, iar câțiva se proclamă chiar sataniști, fără pardon. Dar tot atât de real e și reversul medaliei: sunt o sumedenie de trupe de gen creștine, și să nu vă închipuiți că se limitează la mai melodicul pop-rock sau că se opresc la hard. White metal-ul în slujba lui Iisus aliniază toată paleta, de la clasicul heavy la subgenurile glam, thrash, speed și – ei bine, asta s-ar putea să-i șocheze pe habotnici – death metal-ul ăla întunecat, cu voce de balaur, dar proslăvindu-l pe Mântuitor prin câteva trupe din arie!

     Cum spuneam mai sus, însă, rockul cu tematică religioasă (sau anti) e doar tangențial în ansamblul fenomenului. Atunci de unde atâta ură împotriva muzicienilor și fanilor genului, promovată frenetic de anumiți prelați și de discipolii lor? Păi e simplu: tot ce nu încape în tiparele lor de oameni limitați spiritual e cel puțin dubios, dacă nu de-a dreptul malefic, mai ales când sunt și structural fanatici. Ăștia dacă află în treacăt că, ascultate invers, unele melodii rock ”aparent” inofensive conțin mesaje diavolești, credeți că verifică? Nuuu, devin marii ”cruciați” ai timpurilor noastre, că nu-i în firea lor să se întrebe ce om întreg la cap ascultă pe de-a-ndoaselea muzică sau orice altceva.

    Bine, măi medievalilor, că vă scapără neuronul să-i socotiți sfinți pe unii doar pentru că nu le-a putrezit cadavrul, dar nu vă dă prin cap să vă cereți iertare că ați stigmatizat niște tineri cu sufletul curat. Adrian Rugină sau Claudiu Petre, care au pierit salvându-și semenii, sunt mai creștini decât va fi neam de neamul vostru. Chiar nu-i important dacă au frecventat sau nu bisericile în care vă îmbrânciți voi la pupat moaște. Nu mai are mare relevanță, de fapt, nici că erau rockeri înfocați. Erau OAMENI.

Niciun comentariu: