miercuri, 27 iulie 2016

Teroare, numele tău e shopping

      Am scăpat de două-trei ori singur la shopping și nu mi-a displăcut. Îmi ia cinci minute să umplu căruciorul în Kaufland. Îmi lua, mai precis. Cică nimic din ce cumpăr nu-i bun. Nu mă mai lasă solo my lovely wife și fac acum vreo două ceasuri, doar ca manipulant de cărucior. Nu mă amestec în achiziții, cu rare excepții, berea fiind aia stabilă. Bun, încarc și depun la loc pe raft două-trei sortimente de iaurturi, brânze, creme, paste și ce mai vreți voi, asist la analize organoleptice minuțioase și la lecturi interminabile de etichete, dar la casă ne prezentăm cu perfecțiunea întruchipată.

      Ceva e complet greșit! Mi-am dat seama la ultima partidă de cumpărături. Parcă mă uitam într-o oglindă privind fețele placide ale celorlalți bărbați. Chiar îmi scădea simțitor deprimarea numărând unul, doi, trei, șapte, zece triști ca mine, dar m-am oprit din observare când l-am zărit pe unul căscând atât de năprasnic în timp ce perechea lui efectua cercetări în rafturi, că cel puțin 15 minute mi-au trosnit și mie fălcile și cine știe pe câți i-am mai contaminat la rândul meu.

      Terminați cu prostiile, dragele mele! Bărbatul are în memoria lui atavică preistoria, când era the master of the shopping. Când Kauflandul se prezenta sub formă de codru în care n-avea timp de căscat, căci trebuia să-și încordeze toate simțurile, inteligența și mușchii ca să trântească pe masă un cerb, mistreț, bursuc, broască țestoasă etc. Pe vremea aia, merele pădurețe, bureții sau măcrișul pe care îl aduceau femeile, dacă scăpau, dintr-o eroare, singure la cumpărături, erau câh. Fiți feminine, dară, în toate cele, dar masculine la cumpărături. Măcar o dată pe an, pleaaase!

miercuri, 4 mai 2016

Comedia și melodrama din cârciuma lui Ion Boul

     Într-un drăguț orășel muncitoresc bănățean, în urmă cu vreo 15 ani era vreme de restriște. Oțelăria era în bună măsură deja rasă și partea viabilă avea nişte stăpâni italieni care, în cele din urmă, au tirat-o la timp pentru a scăpa de mama de bătaie pe care le-o cloceau localnicii, pe motiv că locurile de muncă se împuținau alert. Pe timpul ăla bărbații au descoperit, însă, arta de a trăi pe banii nevestelor, trimise în masă la îngrijit bătrâni prin Germania. Dacă ziua ți se făcea milă de ei, ascultându-i cum se vaietă că n-au unde munci, noaptea îți venea să-i sugușezi, pentru că dreaq mai putea să doarmă. Pe la ora două, chiuiau jucând pe mese. Blocul în care adăstam la cumnați avea birturi pe trei dintre laturi și cred că ar fi existat unul și pe a patra, dacă nu era lipită de alt bloc. 

     ”Băi, hai să bem o bere bună la Ion Boul”, îmi zice într-o zi ex-cumnatul. Mă arăt curios ce-i cu numele ăla de bar şi îmi spune chicotind că o să-mi dau seama singur. Cârciumioara poreclită ”La Ion Boul” era chiar la parterul blocului, aproape de intrare. Ion nu părea deloc bou, ba dimpotrivă, era un tip domnos, către 60 de ani. Privindu-i soția, însă, am priceput instantaneu. Nu numai că era trupeșă, dar avea un cap pătrățos, cu ochi mari și umezi și cu expresia aia blajină de rumegătoare, încât mi-am explicat subit supranumele localului. Mai avea și o coafură cam în genul lui Cristoiu pe vremea când i se zicea Ardei Umplut, dar vopsită roșcat-spălăcit și cu cârlionți, chestie care-i sporea aerul de bălțată românească. Ion Boul și consoarta aveau reale calități de cârciumari, cea mai remarcabilă fiind berea foarte bine păstrată și servită exact cât trebuie de rece. 

     În timp ce sorbeam prima halbă, realmente m-a impresionat talentul umoristic al unui bețiv care folosea inclusiv pantomima pentru a înveseli cinstita adunare. Chiar mă gândeam ce nasol e că prin Timișoara nu mai găsești astfel de animatori de cârciumi, când drept în fața mea se așază unul pântecos, care tot ofta din rărunchi. Începe a povesti cum trăiește el dintr-un amărât de ajutor social, că taică-său s-a dus nu demult, cu tot cu pensioara din care mai punea și el ceva în gură. Și istorisește, suspinând, cum a mers el pe jos în dimineața aia vreo șapte kilometri între două comune din zonă, economisind astfel un leu și cincizeci de bani, prețul biletului de tren. Și că în tinerețe mai putea pune osul, dar acuma are șpe beteșuguri și la inimă și la ficat și la încheieturi etc. Super melodramatic, doar că în timp ce povestea trăgea shoturi de câte o jumătate de halbă. Cam într-un sfert de ceas a turnat în el, suspinând că are o soartă grozav de amară, vreo patru halbe pe care cu iubire i le umplea doamna birtășiță și ceremonios i le servea Ion Boul.

duminică, 10 aprilie 2016

Despre sacrele și profanele materiale de construcție

     Mda, avem o dispută despre materialele preferate de Dumnezeu. Lemnul a fost folosit timp de veacuri de Biserică, pentru prăjit ereticii. Pe de altă parte, clericii de azi proclamă fără excepție că-i minune cerească orice cruce din secțiunea de buștean. Nici figura cu barbă de pe grătarul de mici, de tablă de felul său, nu-i de lepădat! Popa decretează că-i Mântuitorul în persoană, cine altcineva? Cel de Sus n-are nimic nici împotriva chirpiciului sau cărămizii arse, mai ales dacă în clădire plouă sau e igrasie. În momentele de grație divină, ăla care nu și-a reparat acoperișul se poate trezi cu un poster sacru, de regulă cu Hristos sau cu Maica Domnului și Pruncul.
     La frații de credință din Ucraina am putut vedea chiar și un sfânt termopan, cu efigia Fecioarei, purtat de preoți în fruntea unei impresionante procesiuni! În consecință, Dumnezeu e infinit de îngăduitor când vine vorba de materiale. Dacă Biserica a decretat treaba asta, cum îndrăznesc fraierii ăștia să cârâie? Ereticii naibii!

marți, 26 ianuarie 2016

Slăvirea marelui nimeni sau balamucul adus la perfecțiune

     Poza asta mi-a amintit subit de o chestie. Eram, laolaltă cu tot liceul și cu o sumedenie de alte școli din oraș, la filmări pentru megafestivalul zilei de naștere a boului. În Piața Operei, aproximativ în dreptul fântânii cu pești. În 87 sau 88, precis nu mai știu. Noi, elevii, formam grupuri compacte în galben, roșu sau albastru și trebuia să alergăm pe anumite poziții, la niște comenzi, astfel încât să apară scris gigantic ”Ceaușescu Pace”, ”Ceaușescu și Poporul” și altele de-astea. 

    În ziua filmării, toți smirnă, pe poziții, iar un nene cu megafon dădea indicații din fața catedralei, unde se cocoțase pe o schelă de lemn, să aibă o bună perspectivă. Începe ăla să zbiere că vine elicopterul cu cameramanul și să agităm eșarfele, ceea ce executăm. Când elicopterul a ajuns deasupra pieței, un nor de praf, dar și de pungi și hârtii s-a ridicat în aer. Era cam nașpa să inhalezi și praf, agitând o eșarfă, și să mai ții și ochii deschiși, ca să vezi pe unde tre să fugi la comandă. Deodată, ăla cu megafonul e apucat de isterie: ”Tovarășu cu sacoșele, părăsește imediat piața! Băăăi, pleacă de acolo, că se filmează!!!”. Nu departe de unde eram eu, observ un cetățean între două vârste care traversa tacticos piața cu niște sacoșe în ambele mâini. Mergea agale, îl durea în paișpe de toată scenografia. N-a apucat să ajungă în mijlocul pieței, că l-au placat doi haidamaci și l-au culcat sub un molid, într-o poziție în care nu putea fi prins de cameră. În mod clar, tipul plănuise să strice toată regia. În timp ce ăia îl țineau la pământ, zbiera din rărunchi că a cumpărat cartofi, pită și conserve și vrea să ajungă acasă și să-i ia dreaq de boi, cu filmarea lor cu tot. 

     Elicopterul continua să ridice nori de praf și noi ne fâțâiam de colo-colo, după planul învățat temeinic la repetiții. Totuși, cea mai suprarealistă fază n-a fost ce-a încercat omul cu sacoșele, pășind alene în mijlocul unui megaspectacol cretin. Bietul de el, sigur și-a luat-o urât pe coajă. Absurdul cel mai evident era că o țară întreagă - de voie, de nevoie - se închina la un gângav ca la un zeu.

vineri, 22 ianuarie 2016

Unii ”deviați” sunt mai normali decât credem noi

     Apropo de deviațiile de la normal, să vă spun o chestie trăită de băiatu’. Acum vreo 17 ani, așteptam tramvaiul în Piața Maria și în stație era un tip cu un comportament de nebun sadea. Înjura, zbierând, pe toată lumea din jur. Și-o băga în toți, fără menajamente. În stație eram vreo trei-patru, dar mulți oameni de pe ambele trotuare se opreau o secundă, minunându-se de diliman, apoi își continuau drumul. Eu mă uitam la el, de la câțiva metri distanță. Mă observă și se repede spre mine. Cu o uitătură cruntă - avea și privirea nițel descentrată - îmi urlă: ”Bă, pulă, ce te uiți așa, vrei să-ți fut una?”. ”Bă, eu nu prea le am cu bătaia, dar dacă îți place ție, poți să-mi fuți una”, îi zic eu. Ăsta, fără replică. După vreo jumătate de minut, îmi spune, dar zâmbind: ”Bă, tu nu ești băiat rău”. Chiar venea tramvaiul, am urcat amândoi, s-a ținut de mine și preț de două stații, până am coborât, și mi-a povestit că tatăl lui e un mare fizician, membru al Academiei, și că el a ajuns un bețiv care nu-i bun de nimic. Bun, până aici cu ce avem de-a face? Cu un dus de-acasă, ca mulți alții, mi-am zis eu atunci și vă ziceți și voi, desigur. 

     La câteva luni distanță, descopăr că ”deviatul” era un bun prieten cu George Lână, coleg cu mine la ziarul ”Timișoara” pe vremea aia. La niște băute într-un local frecventat de poeți, m-am împrietenit, cu timpul, cu băiatul care avusese chef să-mi modifice portretul, la prima întâlnire. Pâinea lui Dumnezeu tipul, pe nume Daniel Zăgănescu, mi-am dat seama cu vremea. Dar, mai întâi, l-am tras deoparte pe Gogu Lână și i-am povestit în ce context avusesem ”plăcerea” să-l cunosc pe Dan Zăgănescu. Când i-am zis că îi înjura crunt pe oamenii de pe stradă, am rămas perplex la replica lui Gogu: ”Scuză-mă, Tudore, dar are tot dreptul! Tipul e primul om care a strigat «Jos Ceaușescu!» în Piața Maria, la Revoluție”. Timișorenii știu cu toții, desigur, că Ion Monoran a oprit tramvaiele din Piața Maria, în 16 Decembrie. Simțise nevoia să rupă ”normalitatea” și a rupt-o. Dan Zăgănescu a fost primul care a strigat ”Jos Ceaușescu!”, dând cel mai precis sens posibil acelei ruperi de ”normalitate”. Și da, are tot dreptul să-și bage organul în toți ”normalii” care stau smirnă în fața anormalității. Să ne reprezentăm foarte clar: dacă eram toți ”normali”, nepoțelul lui ceașcă ne dădea și azi pachețelul de unt lunar, ne ținea la 15 grade în apartamente, ne lua lumina și ne băga la TV ode partidului și conducătorului, între 20 și 22 seara și ”Noapte bună!”.