marți, 26 ianuarie 2016

Slăvirea marelui nimeni sau balamucul adus la perfecțiune

     Poza asta mi-a amintit subit de o chestie. Eram, laolaltă cu tot liceul și cu o sumedenie de alte școli din oraș, la filmări pentru megafestivalul zilei de naștere a boului. În Piața Operei, aproximativ în dreptul fântânii cu pești. În 87 sau 88, precis nu mai știu. Noi, elevii, formam grupuri compacte în galben, roșu sau albastru și trebuia să alergăm pe anumite poziții, la niște comenzi, astfel încât să apară scris gigantic ”Ceaușescu Pace”, ”Ceaușescu și Poporul” și altele de-astea. 

    În ziua filmării, toți smirnă, pe poziții, iar un nene cu megafon dădea indicații din fața catedralei, unde se cocoțase pe o schelă de lemn, să aibă o bună perspectivă. Începe ăla să zbiere că vine elicopterul cu cameramanul și să agităm eșarfele, ceea ce executăm. Când elicopterul a ajuns deasupra pieței, un nor de praf, dar și de pungi și hârtii s-a ridicat în aer. Era cam nașpa să inhalezi și praf, agitând o eșarfă, și să mai ții și ochii deschiși, ca să vezi pe unde tre să fugi la comandă. Deodată, ăla cu megafonul e apucat de isterie: ”Tovarășu cu sacoșele, părăsește imediat piața! Băăăi, pleacă de acolo, că se filmează!!!”. Nu departe de unde eram eu, observ un cetățean între două vârste care traversa tacticos piața cu niște sacoșe în ambele mâini. Mergea agale, îl durea în paișpe de toată scenografia. N-a apucat să ajungă în mijlocul pieței, că l-au placat doi haidamaci și l-au culcat sub un molid, într-o poziție în care nu putea fi prins de cameră. În mod clar, tipul plănuise să strice toată regia. În timp ce ăia îl țineau la pământ, zbiera din rărunchi că a cumpărat cartofi, pită și conserve și vrea să ajungă acasă și să-i ia dreaq de boi, cu filmarea lor cu tot. 

     Elicopterul continua să ridice nori de praf și noi ne fâțâiam de colo-colo, după planul învățat temeinic la repetiții. Totuși, cea mai suprarealistă fază n-a fost ce-a încercat omul cu sacoșele, pășind alene în mijlocul unui megaspectacol cretin. Bietul de el, sigur și-a luat-o urât pe coajă. Absurdul cel mai evident era că o țară întreagă - de voie, de nevoie - se închina la un gângav ca la un zeu.

Niciun comentariu: